O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
călugăriţe şi o femeie a Domnului. Veneau de la Arad. Şi acum îmi amintesc expresia feţei a uneia dintre ele. Purta un veşmânt de cap asemănător celor medievale occidentale, cam la fel cu cel al mamei lui Francisc De Assisi din filmul Brother Sun, Sister Mooon – numai că negru. Avea un chip, o expresie – de data aceasta cuvintele suna parcă atât de meschin -, o expresie indescriptibilă, lucru pe care nu îl pot spune despre nimeni afară de mama, sau de mama mamei sau de cei mai adevăraţi Bătrâni, Strămoşi dacă i-aş vedea, dacă ar fi posibil acest lucru. Şi pentru fiecare om cred că indescriptubili îi sunt doar Strămoşii, restul universului este inteligibil. Cât despre călugăriţa aceea cred că nici măcar Balzac n-ar putea s-o descrie, pentru că o fiinţă ca ea a trecut în alt plan al existenţei – ca toţi monahii, cei care trec cu adevărat -, noi suntem mărul sălbatic, ei sunt mărul altoit. Era doar o femeie tânără care trăia după nişte legi mai vechi decât lumea iar un asemenea amestec e genuin neobişnuit, ca şi cum te-ai împărtăşi din trupul şi sângele Domnului în fiecare a doua duminică din lună la biserica din colţul străzii cu vin turnat din amfore dezgropate din oraşul de cenuşă din Pompei, vechi de aproximativ douăzeci de secole. Comparaţia aceasta cred că se potriveşte foarte bine în cazul acelei călugăriţe pentru că spre deosebire de toţi ceilalţi oameni sufletul credincioşilor e făcut din vin, de asta sunt ei atât de je ne sais quoi pentru Dumnezeu, îngeri, lume şi pentru oricine afară de ei înşişi. Cuvintele sacre numesc oamenii pământ iar pe credincioşi sare; asta înseamnă că oamenii sunt nişte turte de pământ făcute de vreun copil înapoiat în joacă fără nici un rost, în vreme ce credincioşii sunt cristale făcute de lumină pentru o mai mare glorie a luminii, sunt bogăţia pământului, fără noi pământul nu ar mai exista, fără credincioşi pământul cu toate industriile sale: armament, ideologii, muzică de suflet ratat şi pornografie, prostituţie şi droguri şi toate fiinţele acestea cu vieţi triste care încă îşi mai spun oameni, totul ar fi un yin şi un yang de flăcări învârtejindu-se pe undeva pierdut prin marginea Galaxiei. Să nu uiţi niciodată asta. Să nu uiţi că atunci când noi nu vom mai fi, nici voi nu veţi mai fi. Apologeticum est non mortus.

În 1969 la Woodstock cineva din mulţime a spus, în engleză fiindcă era american sau ceva asemănător: „Until today out of love music I have always taken the music.” Traducerea – meseria mea, meserie din care statul român nu îmi permite să trăiesc – ar veni: „Până astăzi, din muzica de iubire am luat întotdeauna muzica.” Într-adevăr cum e bine cunoscut pe pământ nimic sfânt, cât despre mine problema mea a fost că am luat viaţa prea personal, în plus dintotdeauna romanticii sunt întotdeauna respinşi, astfel a fost făcută toată arta universală de calitate, însă de multe ori se întâmplă artiştilor, aceşti greieri cântători ţinuţi într-un borcan de sticlă smălţuită, că în căutarea lor dupa a fi unici, mai degrabă după a fi originali ies afară din omenire; cât despre suferinţă, suferinţa e în aşa fel făcută că orice suferinţă e cea mai mare; iubirea e sticlă şiroind de apă evanescentă întratât că poate fi ştearsă cu palma, revenind totuşi. Însă există o soluţie pentru orice; în cazul meu am hotărât obidit ca un autostopist ca, dacă primul gând nu îmi aparţine să dau al doilea gând Hristosului meu.

Mărturisire. Am visat-o pe fata aceea din maşină. Am visat că am mers la un suc cu sirop şi acolo ne-am sărutat, iar sărutul din vis a fost o revelaţie, cum nici un sărut real nu poate fi; nu a fost un sărut, a fost un sărut alcătuit din aproape nesfârşite furtuni de rouă cosmică picurate noaptea pe
Posteaza comentariu