O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea… Pr. Ioan se opri din povestit căci Ionuţ adormise încovrigat în jurul genunchiului său. Tatăl îl puse pe pernă, îl acoperi şi mai stătu puţin privindu-l. Povestea i-o spunea pe când era copil bunica sa Ana care îl iubise mult, iar el o spunea aşa cum i-o spusese ea din respect pentru bunica sa, o muncitoare româncă greco-catolică din Ardeal şi din preţuire pentru amintirea ei. Cu câteva zile în urmă duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastra mare de ceramică albă modelată cu imprimări de fire textile, arbore roşu, carmin, purpuriu, imperial asemeni unei răstigniri din Antichitate după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi, mare de socată al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu ca scoarţa albă ruptă de vântul dinspre munţi despre mestecenii arşi şi sfinţiţi de mâinile zeilor precum carbunele alb, pătruns de flacără până în ultimele nervuri ca omul de durere, calm cu unde feminine, tremurânde în forma grecească de Θ în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei a ceea ce oamenii numesc nimic. Bucătăria de tip vestic şi sufrageria cu trepte a casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, fulgerele formându-se de la un colţ al camerelor la altul iar de atâta apă pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor parcă se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare cu imaginea înţepenită, lichidă, pâlpâind. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş gri-albastru cu mustăţi eliptice, prelungite se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn, fumegând ca tămâia, presărat de ghindă ascunsă de smocuri rispite de iarbă arsă de vânt. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure şi tăcere, lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă, plină de un aer lichid şi pietate picurând mereu asemeni luminii şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală intepretată în piatră ca pe claviatura unui pian austriac fotografiată în sfumato de ochii obosiţi de prea multe revelaţii ai unui pelerin cu trupul plin, ars, consumat de prea multă lumină, un om care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele contrapunctice ale acestei epifanii, ale cărei evanghelii scrise în cioburi de sticlă colorate din frunze şi flori reflectă steiul hexagonal de marmură scobită de după poarta mare de lemn negru bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele negre de ţărână pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind Aurelian, vărul preotului singurul din familie care părăsise învăţătura Sfinţilor Părinţi alegându-şi existenţa tihnită a unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce părintele îi mulţumea monosilabic şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac albastru care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor curate ale apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, ca un cer înstelat de stele vegetale, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei. În seara aceea după ce au trecut doar
Posteaza comentariu