O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
paiaţa.// Inima-i ruptă în piept/ Cu-nţepenitu-i zăvor - rupt/ Asemeni iubirii/ Doar durerea-i de-a pururi/ Până la trezire.//' După ce-mi dădu cele două frunze mari, tropicale cusute una de alta, mi-o ceru înapoi şi scrise deasupra titlul: 'Cheie Ruginită', zgâriind puţin frunza roşie cu peniţa aurie a stiloului ei vechi. Î-am dat o bancnotă de o mie de lei pe care mi-am scris numărul de telefon la care nu m-a sunat niciodată. Pe când mă îndepărtam împreună cu colegele de clasă pe care nu le-am lăsat să citească poemul ce-l primisem, involuntar mi-am amintit de Mariana, o fată de la bloc care stătea altundeva cu o mătuşă care voise să aibă şi ea un copil dar venea la blocurile noastre la părinţii şi la fratele ei; era cu mult mai mare decât mine care atunci când terminasem clasa a opta venise la noi la şcoală şi îmi scrisese pe eşarfa albă de la piept: „Ai o frumuseţe interioară; ” şi apoi scrisese ceva despre fete şi iubire. Inscripţia aceea atunci mi-a frânt inima, fusesem îndrăgostit de ea toată copilăria, pe clasa a opta încă mai tânjeam după ea, de fiecare dată când trecea pe lângă zona verde unde ne jucam noi copiii mai mici şi o vedeam mă omorau în acelaşi timp o stare de fericire amestecată cu suferinţă.

Sunt un Neghiniţă care a întâlnit palatul unui trandafir de petale bleu pe care nu-l voi uita niciodată; oricum, nu l-am uitat niciodată până acum. O fată pe care am cunoscut-o şi pe care mi-a spus că se numeşte Rosa Azul – un nume foarte asemănător cu al meu: Hombre Azul, un nume împărţit cu pelegrinii şi vagabonzii din perioada albastră a lui Picasso cum împarte uneori ca Profetul cerul negru şi înnorat deasupra unei parcări de beton aproape doi hamburgeri la zece oameni. Când Roza şi bluesmanul s-au întâlnit în sfârşit, întâlnind tot ce-şi dorea fiecare din ei, aripile albastre ale Îngerului Iubirii i-au despărţit iar eu cel puţin nu ştiu de ce, poate fiindcă tot ce-ţi doreşti nu e destul, poate fiindcă tot ce-ţi doreşti nu e niciodată destul.

Îmi plăcea foarte mult să merg în natură. Am fost în natură toată viaţa. Şi acum simt că natura e cel mai frumos lucru de pe pământ şi că – deasemenea – şi noi oamenii suntem parte din natură, însă acum parcă nu mai depind de ea după cum nu mai depind emoţional atât de familia mea. Laţul s-a rupt, pasărea a scăpat, constelaţiile sufleteşti s-au risipit în vid. Acum iubesc şi mai mult singurătatea, de fapt iubesc singurătatea cu D-zeu care nu e singurătate, găsesc fericire – nu râde – în solitudine şi simt că aş putea să stau singur într-o cameră de bloc pentru un an întreg din prima zi de primăvară până pe 31 decembrie. Apartamentul familiei noastre din care toţi ceilalţi s-au mutat mi-a devenit chilie în blocul acesta plin de pensionare în vârstă, cu toate celelalte blocuri din jur, cu fosta centrală termică, râul şi conductele groase de gaz metan. În singurătate, rece şi fierbinte precum un vulcan clocotind acoperit de zăpadă şi gheţari, am descoperit o americă, un continent spiritual fără capăt în care oamenii viitorului îşi vor putea ciopli sălaşuri cu tesla şi vor fuma pipa păcii cu aceşti indieni, cu aceşti copii, cu îngerii încununaţi cu pene mare de lumină. Sunt un descoperitor.

Vis 1. Târziu după o tinereţe de romantic am visat că mergeam cu cineva cu maşina spre Banat. Am ajuns într-un oraş unde se afla o biserică veche nemţească din cărămidă netencuită. Am coborât împreună cu cineva pe nişte ferestre dreptunghiulare în demisol. Ferestrele erau la o distanţă apreciabilă de podeaua demisolului şi a trebuit să-mi atârn mâinile de pervaz şi să sar în gol. Pe dinăuntru clădirea era o bibliotecă cu cărţi în limba germană. Am mers în mai multe încăperi, uitându-mă prin mai
Posteaza comentariu