O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
Pe Rege, pe cel care poate face totul şi alege să nu facă nimic ci doar să ceară mai multă iubire, mai multă tandreţe de la inimile noastre străpunse, sfâşiate, arzânde, îndurerate şi încununate cu spini, dacă e adevărat că aşa ne sunt. În povestea mea de dragoste cu D-zeu ca templu, ca Biserică, Mireasă a lui D-zeu uneori mă simt trădat cum se simt de obicei femeile care-i iubesc pe mocofani, care ne iubesc pe noi. Abrazame; ăsta e psalmul meu, la fel de deznădăjduit ca cei mai frumoşi psalmi.

Mergeam pe strada prin care maşinile treceau pe o parte şi alta prin mijlocul apei, cu blocurile şi casele străjuite de munţii adunaţi la un loc ca o cireadă de zimbri, ca nişte stalagmite tocite picurate de undeva din cer, cu arborii de lângă râu nemişcaţi asemeni bătrânului Policarp pe râu, ca nişte călugări în rugăciune de când fuseseră făcuţi din pământ, era atât de bine pe strada asta de munte că aş fi putut să mă întind pe iarba presărată de bolovani înnegriţi de muşchi alpin, aproape mineral şi să dorm ca un momârlan din veacurile trecute. Sus în cer, deasupra trecea un avion de la fereastra căruia nu se putea vedea nimic în tot acel hăţag de verde şi spumă huruindu-se peste pietre, privind la ramurile înfrunzite precum ilustraţia xilogravată a unei saga islandeză, toate până să adorm ca un zimbru tânăr, boncăluind. Iar după ce voi fi adormit voi fi pe malul râului din sufletul meu precum trapperul din reclama la Marlboro, vârând cana de tinichea în apa râului şi bând o cană de propriul meu suflet, ori poate al Altuia.

Universul începe chiar de dincolo de ochii tăi Ochii tăi sunt două stele deschise în univers Dimineaţa mă priveşte prin fereastră Cu doi ochi albaştri - mari şi trişti în acest Cântec de dimineaţă În mine e un stol de păsări care înca n-a ieşit niciodată afară Eu sunt o piatră a inchinării De vei vrea să te închini apasă-ţi fruntea De fruntea mea – acest stei de tăcere Pentru că tăcerea mă umple Asemeni unui stol de păsări Pentru că uneori sunt o piatră sunt omul care trebuia să fie vrabie Să fiu liber în cer să ţopăi pe asfalt Să-mi dea pâine bătrâne înlăcrimate Să mănânc firimiturile din curtea şcolii Cerul e un om Cerul e un om de tuş Un om pictat pe hârtia sufletelor noastre Un om ce suntem noi Pentru că suntem din cer Noi suntem cerul acesta Aşa cum lacrimile ne sunt sticlă topită pe chip şi în ochi Pentru că suntem din cer Iar cerul e un om Timp în care eu Te privesc doar te privesc Într-un moment Buddha cum ieşi apoi din fotografia înrămată în pieptul meu şi mă Saruţi cu buzele pe care atât le-am sărutat pe icoană Pe acest chagallian astru Am prins o stea în palma mea Deschisă Scăpărând asimetric asemeni Unui cristal de zăpadă În palma mea În cinci colturi Astrul acesta îmi era sufletul Celui ce murii Aşa că am luat steaua şi am Aşezat-o în tărână Aşa că am luat steaua şi am Sădit-o în pământ.
Posteaza comentariu