O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
cinci minute de când îl sunase Aurelian, preotul Ioan închise telefonul mobil şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed şi răcoros al lacului din sufrageria sa ochii observându-i fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă presărate pe malul apei, spartă de colţii porcilor mistreţi care-şi lăsaseră urmele copitelor în nămol peste noapte -, căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii, stejari din care se auzeau exhortaţiile neînţelese ale păsărilor, iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni obosiţi stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătăria sa americană cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul familiar şi incomprehensibil al unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată, cocârjată, scorojită, aproape putredă şi pe jumătate ruptă de la marginea pădurii. Mămică, nu eu ci dumneata eşti centrul sufletului meu, după cum eu am fost centrul sufletului tău şi sunt. În miracolul serii de Ajun ştiu că vei veni după mine Mamă, mai curând decât îşi poate imagina oricine pentru că timpul e aproape. Acesta e cadoul pe care îl primesc de Crăciun, mai frumos decât orice alt cadou ar putea fi în lume. Îmi deschid sufletul cum se deschide o floare pe ea însăşi. Cât despre Dumnezeu - mă urc pe firul veacurilor până la mâna ta pusă peste ochii mei deschişi, până la fruntea ta pe care îmi sprijinesc eu fruntea, Stăpâne jertfit. Viaţa se preschimbă în parabolă, ca întotdeauna. Sufletul îmi încolţeşte în mine răsărind din pământul trupului meu. Mă transform într-un copac a cărui rădăcină mie trupul, un arbore cu frunzele de duh răsfirate de vânt. Realitatea devine mit pentru că realitatea este mit, pentru că orice mit în stare pură e realitate. De durere inima îmi moare în piept aducând multă roadă. Mamă, Dumnezeu e unul aşa că dacă tace nu mai are cine vorbi. Sufăr de mult timp am pierdut şi socoteala anilor de când sufăr. Şi când mă rog ca orice om disperat Dumnezeu face ce a făcut întotdeauna: tace şi mă lasă să sufăr. Singurele lucruri pe care le ştiu de la Dumnezeu sunt despre viaţa eternă, în rest nu ştiu nimic, îmbrăcat cum sunt de haina de sac a suferinţei şi a abjecţiei. Iar Dumnezeu mă ignoră. Eu am crezut în Dumnezeu de copil mic pentru că am crezut în minuni dar refuză să facă şi cu mine vreo minune atunci când am nevoie şi am nevoie de zece ani de o minune, am nevoie ca Dumnezeu să mă salveze că nu mai pot continua aşa. Dar asta nu se întâmplă. Mă rog în fiecare zi şi toate celelalte cum spunea corespondentul lui Diognetus dar Dumnezeu nici măcar nu priveşte asupra sufletului meu. Pentru el nu exist deşi el există pentru mine şi alţii în schimb există şi sunt importanţi pentru el deşi ei nu dau doi bani pe el. Mi-a băgat viaţa într-o hrubă în care sunt încuiat şi deşi numai el poate nu mă scoate de acolo; când îmi privesc viaţa nu funcţionează harisma ci catharsisul. Şi de ani de zile zic şi eu ca Iov, dar nu voi mai avea ani de trăit cel mai probabil şi de fapt nu de trăit pentru că viaţa mea nu mai este viaţă ci de suferit. Dacă aş putea aş muri, dar nu pot decât să sufăr şi să mă rog în fiecare zi Dumnezeului meu care nu mă aude. În acest moment nu mai ştiu nimic despre Dumnezeu, cu mine Dumnezeu se poartă contrar tuturor promisiunile sale pe care le-a scris în toate Bibliile de pe tot pământul. Nu înţeleg nimic, Dumnezeu s-a ridicat de la mine iar viaţa mea a devenit o tragedie căreia îi supravieţuiesc doar eu ştiu cum sau poate nici eu, dar cu toate acestea şi
Posteaza comentariu