O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
îmi pătrundeau în fruntea înclinată gotic cum ar pătrunde degetele lui Dumnezeu. În încăperea cu fereastra înnegrită de noapte era lumină pentru că omul acesta se ruga, ori poate cine ştie mă rugam pentru că era lumină iar mâinile mele ridicate spre tavan erau ca două săbii de heruvim. Respiram şi trăgeam aer în piept şi mai adăstam de mai stăteam cu fruntea sprijinită în jarul alb al palmelor lui Dumnezeu de le mai inspiram tămâia arsă anesteziantă, alinătoare de vin amestecat cu smirnă. Mai spuneam o rugăciune şi apoi încă una şi apoi a treia oară până sufletul îmi devenise un şirag de mătănii, mâinile îmi erau două fulgere în flăcări cu câte cinci degete iar peretele camerei de zi vibra de tunete precum cutia de rezonanţă a unei chitare, fereastra deschisă a încăperii vibrând ca toba mare a unei orchestre interptretând în explozii electrice o partitură scrisă pentru Luciano Pavarotti, mâinile mele erau două flăcări iar eu atunci eram întradevăr un rug aprins, arzând în eternitate ca un arbust de tămâie ce fumegă şi nu se consumă, încă eram ca un om viu pe pământ, un om îndurerat ca tot ce este viu, iar rugăciunea îmi picura din ochi în palmele arzânde precum un undelemn vărsându-se din candelă mistuindu-se pe degete şi pe misterioasele MA-uri ce le am săpate în podul palmelor. Rugăciunea mea fusese un cântec fără note, în care cuvintele nu erau scrise cu litere, ci cu altceva, ceva asemănător poate oglindirilor luminilor tainice şi umbrelor previzibile din tablourile rembrandtiene. În vreme ce carnea mea se prăbuşea în adâncuri unde lumina scade cu fiecare rugăciune, singur şi neştiutor asemeni unui gândăcel degerat, sufletul înălţându-mi-se însă, spre cupolele geometriei în spaţiu ale celor sublime şi ale tăcerii şi ale celorlalte izvoare ale existenţei şi ale celor ce sunt vii; asemeni lui Alexandr Soljeniţân, care era deja mort la treizeci de ani, în trupul meu de bronz în care ca într-o icoană armeană vie mai este doar durerea; cu toate acestea nu-şi uitase numele deşi orice viaţă este o compoziţie impenetrabilă de fugi ale timpului, iar iubirea un incomprehensibil contrapunct. Mă rugasem în ceasul acela greu iar camera în care mă aflam se preschimbase într-o capelă cu ziduri de untdelemn şi smirnă miniate cu lapislazuli, turcoaz şi pulbere de mărgean, în care flăcările lumânărilor erau de aur lichid, topit, asemeni aripilor ceteleor de heruvimi şi pâlcurilor de îngeri; Ezekiel era acolo cu părul şi barba de flăcări, nespunând nimic şi privindu-mă; pe cap avea cununa halucinantă a unui Maghen David în şase colţuri, înscris în sfera unui nimb medieval novgorodian de lacrimi. Ochii, gura, fruntea, jumătatea stângă a pieptului, şi mâinile sale erau nişte izvoare neînţelese, nişte linii plecând din ele, coborând în tezaurele pământului şi apoi urcându-mi prin tălpi şi prin nervi până în oasele mâinilor mele alimentând flăcările ce mă învăluiau acum din toate părţile de parcă aş fi fost ars pe rug în veo epocă a arderii, în momente în care nu mai ştiam nimic şi în care sufletul din el îmi alimenta flăcările, arzând ca uleiurile din opaiţurile de lut din valurile înghiţite deja de şuvoaiele fără capăt ale istoriei şi întunericului şi adevărul e că nu mai ştiam dacă reuşisem să-mi scot mâinile acoperite de vâlvătăi de vitraliu prin placenta cerurilor pentru că Ezekiel levita în capelă ori invers; D-zeu mă fericise; un om în Israel şi Iordania se poate considera fericit chiar dacă numai îl visează pe ben Azzai, cel pe care Tora îl mistuise, ori eu îi văzusem într-o viziune pe Moise cel ars de pustiuri, cel dintâi, şi literele care mă alcătuiesc îl văzuseră pe Ezekiel, al doilea după Moise. Dumnezeu mă fericise, deşi sunt o Antigonă şi poate o Cassandră. Am murit fără să mor
Posteaza comentariu