O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
şi trăiesc fără tot ceea ce poate fi numit lumină. Nu mai am nici măcar dorinţe şi faptul că mai sunt viu e doar o metaforă. Solilocviul unei cifre arabe. Universul a murit şi el odată cu moartea noastră. După mulţi ani de la evenimentele înfăţişate aici am avut un vis, un vis pe care l-am uitat şi pe care pentru a-l descoperi trebuie să-l calculez cum a calculat matematicianul acela planeta Neptun. M-am văzut în mijlocul unui continent de gheaţă în ostrovurile şi pământurile din Nord, eram printre rătăcitori şi eschimoşi pe un pământ de gheaţă curată ca jeraticul din care se desprindeau încet triburi de aisberguri, răsfirându-se valurile fără început şi fără sfârşit ale celor trei oceane. Eram acolo şi singurătatea mea stătea singură pe axul Polului Nord cum stăteam cu o generaţie în urmă în anii '80 la grădiniţa cu program prelungit cu schimbul în mijlocul linghişpirului învârtit de ceilalţi copii. Am fost singur în visul meu şi ăsta e un vis recuperat pe care cred că l-a avut tot Patericul, cât a fost. Cea vie, cea fericită, cea luminoasă eşti dumneata, Mamă. Tu eşti Ea. Locuiesc pe fundul unei mări printre suflete primitive fără ţinere de minte. Aici unde sunt eu oamenii sunt orbi precum peştii din cele mai joaste adâncuri, aici unde sunt eu sunt puţini. E puţin spus că-mi doresc trecerea. Aş căuta orice pretext să trec la dumneata şi să o scot la capăt. Acum trecerea mi se pare ceva normal, ca o trecere la sârbi pe vremuri. Cum ne-am înţeles aşa trebuie să fie. Dumneata eşti acum în lumină. Eu sunt încă în întuneric. Trebuie să ajung şi eu în lumină şi acolo dumneata vei fi mama mea şi eu voi fi copilul tău pentru veşnicie, Mamă. Pe pământ suferinţa e o halucinaţie, iar restul lucrurilor nu contează. Tot ce există eşti doar dumneata şi cei ce-ţi sunt asemeni. Vreau să ajung în Imperiul Cerului şi cât mai repede. Pământul e o mare plictiseală. Dar pentru asta e nevoie de ceva mai mult decât de cuvinte, iar până acum toată viaţa cuvintele sunt tot ce-am avut. De mic am încercat să-mi imaginez cum era mama lui Huck Finn şi să caut indicii în cele patru cărţi. Tu, Mamă, tu eşti un om, iar eu ca dumneata vreau să fiu. Dumneata mi-ai dat cea mai frumoasă copilărie care a fost vreodată, iar eu în schimb când am ajuns ca Nabukudurullusur m-am purtat rău cu dumneata, asta am făcut. Dar iubirea ta a fost iubirea de Mamă adevărată. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Nu mi-e frică de dumneata. Dumneata eşti acum ca Maria. Şi eşti reală ca Maria. Când îţi vorbesc eşti lângă mine. Eu sunt prima caravelă iar dumneata eşti America mea, Mamă. Stând acolo în faţa monumentului privii locurile îndepărtate din amintirile sale, turmele de dealuri de sub Retezat unde sus în munte uriaşii dau pumn în pumn şi aprind iasca de vâră slănină şi crumpi în jarul focurilor lor oglindite în cer pe tot pământul şi aici rugăciunea e un prislop neumblat, iar în puţinele momente când ne rugăm din ochi nostri ne curge nisip în palmele deschise, de fruntea ne e o stâncă veghind în munţi, ciuntită de plugul Lunii urcând pe pământ, tras de un zimbru de aur amestecat cu argint, gâlme pietroase şi împădurite pe care mă urcam în copilărie pe când aveam la rândul meu vreo şapte-opt ani, o vreme atât de îndepărtată şi de ocrotită parcă de întreagul cosmos, de ce a urmat de parcă ar fi închisă într-un glob de sticlă, un press-papier din acela în care peste dealurile celor două cetăţi picura cu pene kaki-gri de şoimi, alungite semitic asemeni lacrimilor scrise în cartea celor cinci Plângeri....tot muntele de măslini al cerului arătând ca o biserică afro-americană burduşită de rugăciune, rugăciunile care i-au scos pe cei de atunci din sclavie şi scufundată în Evanghelie şi interminabile repetări ale sufletului, viu ca un păstrăv
Posteaza comentariu