O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
cu carnea fierbinte ca zăpada urcând râurile îngheţate ale şuvoaielor subţiri din munte ce transportă odată cu trecerea erelor stânci gigantice spre valea milletiană, toate până la urmă vărsându-se în Dunăre, germanicul fluviu al lui Donar în pelicula apelor căruie se oglindeşte nevăzut Retezatul unde s-au bătut cum scrie în Hrevarar saga scrisă de fratele lui Ari Thorgilsson Cărturarul din insula Islandei mamă a gheţarilor şi oprire a aisbergurilor, triburile goţilor cu cele ale hunilor, nereuşind să se dovedească până când prinţesa Ilda a hunilor, luând o rază de soare de pe cer izbi cel mai înalt munte retezându-l şi prăvălindu-l pe peste goţi şi învingându-i, cei rămaşi fugind spre miazănoapte, toate lucrurile s-au petrecut aici în pământurile acestea unde blakmenii cu vorbă neînţeleasă se bejeniseră în bungeturile munţilor, găzduiţi sus sub nori de urşi mari şi buni şi de lupi plini de compasiune, aşteptând ca sărăcia pământurilor pietroase să-l mâne şi pe Atilla mai departe, dar oare cine trebuie să întoarcă înapoi mâinile timpului? Astfel nevăzând cum mâinilie unite în psalmi ale îngerilor sunt un Excalibur de chihlimbar topit, incandescent, lichid, în flăcări, tremurător. Fragment în marmură. Porneam în jos pe Galbena, unul din cele mai vechi arhetipuri ale poluării, pe lângă sălciile ce majoritatea aveau să fie tăiate mai târziu, treceam şi de puntea care arăta întocmai ca podul suspendat din San Francisco, o reproducere minusculă, asemeni replicii de pe o bancnotă a Statuii Libertăţii, mergeam tot pe lângă râul plin de gunoaie, adidaşi desfundaţi de umezeală, oale metalice sparte, sticle de bere străină, ziare putrezite, bucăţi mari de polistiren, pachete decolorate de ţigări, ceasuri deşteptătoare defecte, căşti galbene de motociclist aruncate şi cu viziera spartă, sticluţe şampon de plastic colorat şi şpreiuri Fa aduse de apă şi împotmolite în răgălii şi bancuri de nisip nămolos. Galbena se îndrepta spre dealurile pe care mă urcasem întotdeauna din alt loc, pe drumul forestier de lângă cisternele decantare a apei ori încercâd să mă urc pe râpa abruptă ce mărginea cariera de piatră de lîngă şosea, unde rîul trecea de ultimul său pod. În pădure era mereu răcoare, cu pământ reavăn, afânat, presărat de ghindă putrezită şi spartă, cu păstrăvi de fag crescîndu-i mari pe trunchiurile jilave, cu cioburi de cer şi nori prin spărturile făcute de porumbei în acoperişul pădurii, locurile acelea erau asemeni unui pământ sacru, asemeni unui templu grecesc presărat de coloane, de la fiecare coloană a lui putându-se culege încă o petală pentru cununa înţelepciunii, însă un templu presărat de coloane fără margini de parcă se afla în biserica-moschee din Córdoba. Urcând apoi, mă opream să răsuflu din douăzeci în douăzeci de metri cu respiraţia întretăiată încercând să mă ţin după vreu preten ce se afla cu zece paşi înainte, iar când ajungeam sus pe cărarea de pe culme călătoria devenea iarăşi o drumeţie plăcută. Pe prima dintre cele două coline, cea mai mare se afla valul antic de pământ al unei cetăţi pline de mure, unde săpase un arheolog bătrân care locuise în oraş mai încolo de gara ce avea să fie desfinţată mai târziu şi dată unor oameni sărmani. Îl cunoscusem pe bătrân, înalt, cu plete albe aducea cu ceva între Badea Cârţan şi Moş Nicolae. Interiorul valului de pămînt care înconjura partea de sus a dealului era plin de murari înspinaţi de stătea între ei mâncănd şi câte-o oră încheiată până se învineţea tot pe mâini şi pe faţă de arăta tot bătut de parcă ar fi întâlnit pe caii lui SânToader, cei mai mari şi mai sălbatici cai din câţi există, mai sălbatici şi decât mustangii indienilor tot spunea în copilărie un coleg maramureşan. De acolo poteca
Posteaza comentariu