O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
ducea spre dealul celălalt unde era fortul maghiar din Evul Mediu. Zidurile turnului erau năruite pe jumătate şi încercasem de câteva ori să urc sus pe turn ca să pot privi asupra împrejurimilor ca Prinţul Fericit ori Sfântul Simion Stâlpnicul, observând că şi de m-aş putea urca jos nu s-ar mai putea da de unul singur. Înainte să crească iarăşi copacii care fuseseră tăiaţi în partea de sus a dealului se putea privi de sub turn în jos în vale, pâna în munţii înveşmântaţi în sfinţenia robei albe a viscolului, se vedea petele de lumină a celor trei baraje –Sântămărie cu biserica din vale al cărei turn era asemeni unui exerciţiu geometric cioplit în piatră – veche asemeni unei saga islandeze -, Păclişa cu parcul mare al spitalului de neuropsihiatrie infantilă şi Ostrov - cu toate satele apărând precum nişte pâlcuri de case adunate în jurul turlelor bisericilor ca oile zgribulite lângă păcurar, cu atunci relativ puţinele maşini de pe autostradă şi majoritatea Dacii ori camioane Roman, celelalte dealuri înconjurau ca nişte gâlme oraşul, Galbena venea spre dealul cetăţii, tăind oraşul în două şi venind de departe dinspre sate. În stânga era fabrica de bere, mai spre oraş abatorul iar în faţă toate străzile oraşului, blocurile îngrămădite unele într-altele asemeni cătunelor lui Generalič. Puţin mai încolo, dincolo de centru, era strada Bisericilor, dincolo de care mai era o biserica asemeni unui Bizanţ după Bizanţ, biserica secuilor, făcută de franciscani. Cu excepţia liceului oraşul nu mai avea cu se măndri, afară de vechea clădire a CEC-ului, unde lucrase mama mea înainte de a merge la studii la Timişoara, şi şcoala numita veche care de fapt era un vechi gimnaziu catolic din secolul XVIII, dacă nu punem la socoteală sinagoga, o clădire gri, pătrată, mică, veche cu tablele Legii cioplite în marmură galbenă sus deasupra uşii sălii principale cu ferstrele oblonite încastrate în pereţi gri, cu gardul pe care imediat după revoluţie apăruse peste noapte una din inscripţiile „Jos Iliescu” - scrisă cu vopsea neagră sau roşie, nu-şi mai aducea aminte – împrăştiate pe câteva din blocurile oraşului, cu scutul lui David pe colţul acoperişului, cu cei doi nuci mari din atât cât mai rămăsese din fosta curte a comunităţii unde stăteau cu chirie evrei săraci din oraş câţi mai rămăseseră după anii '50 şi apoi după anii '60 înainte de demolări şi înconjurată de blocuri din trei părţi. Altceva în pământul acesta presărat de vechi temple de piatră cioplită nu mai era nimic cu excepţia frunzelor celor două parcuri şi pământului celor două cimitire, segregate. În stânga până la unitatea militară de antiaeriană de pe dealul lung de la Sânpetru nu era decât vale, după care se afla gorganul de la Râu de Mori – izvorul chinezilor Cândea - numit Mormântul Uriaşului şi Măgura Zimbrului iar în spatele lui începea muntele, tăcut ca un samurai ori un gaon cu sabia ori Scriptura în mâini. Tot filmul acesta îşi rotise pelicula în proiectorul simţirii mele, pe când stătusem în faţa monumentului Holocaustului, - dar aceasta e o minciună - în cimitirul evreiesc la Lugoj, amintindu-şi de excursiile misticismului copilăriei sale când ca un nou Jean-Jacques Rousseau ori ca un nou Walden lua calea pădurii, zilele fără sfârşit ale copilăriei sale – una din interminabilele şi minunatele ere geologice ale Pământului. Pe atunci dacă sufletul meu ar fi fost prins în insectarul alb-negru al unei fotografii ar fi trebuit ţinut strâns de aripile sale albe pentru a nu zbura. Iată o poveste. Creştinii au voie să existe din nou. Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile. Astfel, cum spuneam primul autor pe care l-am citit a fost Mark Twain pe care îl citesc şi acum ca şi cei mai faini oameni pe care i-am întâlnit şi astfel cel mai
Posteaza comentariu