O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
probabil va fi şi ultimul şi pot spune că spiritual sunt un om de nivelul lui Huck Finn - vagabondului alb - şi al negrului Jim, sclavului fugar. Când eram copil mă chema Huckleberry Finn şi prietenii mei cei mai buni erau negrul Jim şi Tom Sawyer. Acum am crescut, mă cheamă Felix Cutare şi uneori mă gândesc că nu mai am prieteni. Jungian şi religios vorbind, ca arhetip al vieţii mele, Aventurile lui Huckleberry Finn nu pot să însemne pentru mine decât că voi avea o viaţă plină de necazuri şi fericită, după criteriile umane, voi avea o casă, Mamă, ştiu cum să rezolv spinoasa problemă pentru mine de când a trebuit să pleci a unei locuinţe pentru mine. Fac o casă de lemn tencuit la pământ la Oraca; am văzut la un misionar american sistemul yankeu de casă, cu podea la etaj de scânduri ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, este ceva ieftin şi relativ uşor de făcut, se poate face şi pe o fundaţie de piatră, poate sunt şi naşii interesaţi, să facem împreună, o meserie oricare va fi aceea şi banii şi viaţa pe care o dau aceştia. Ăsta sunt, un nabist rockandroll care are nevoie împotriva efectelor unor traume - până la noi dispoziţii din partea lui D-zeu - şi de ajutorul medicului. Ăsta e oare un îndeajuns motiv să fiu exclus, marginalizat şi lapidat de cei care fac societatea? Suferinţa face inima mai bună cum spune Scriptura şi aproape întotdeauna cei care nu suferă îi fac să sufere pe cei care suferă, dar toate astea nu contează. Ce contează e că astfel mă identific cu toţi excluşii, cei fără acte, cei din rezervaţii, tibetanii, cei din canale, cei de pe străzi, cei din biserici, cei care mor iarna de frig în propriile apartamente de bloc, cei din spitale, cei din închisori, cei din casele uitării. Vocea mea e vocea lor. În plus şi dacă va fi martiriu, va fi iubire. Oricum după toate câte au fost încăperea luminată din mine nu s-a stins; sunt un licurici; în cerul înstelat al unui borcan cu licurici. Supă de cartofi: ceapă, ardei, pastă de roşii – călesc în tigaie. Vegeta. Apoi pun în oală cu apă şi pun cartofii când fierbe ciorba. Mamă, te am în ceruri, dar pe pământ familia mea nu mai e decât culoarea negru. Sunt un om înfrânt. Te-am îmbrăţişat cum mi-aş îmbrăţişa mama cerboaică, mi-am lipit ochii de ochii tăi şi am devenit una şi nevăzutul tău chip era lângă al meu lipit şi una cu el ca-ntr-o pictură modernă de parcă am fi locuit în Cartierul Latin cu o sută de ani în urmă şi nu lângă digul Galbenei până anul trecut. Viaţa mea s-a sfârşit în 2011, Mamă, de atunci încoace ca şi pentru Şeful Seattle şi pentru mine din viaţă nu a mai rămas decât supravieţuirea. Am citit şi înaintea mea era litera m cuprinsă de flăcări în sufletul meu, era o mână nepământească, o Mână cu trei degete, o mână închisă înaintea mea care mi-a spus cumva că urmează să-şi deschidă palma şi să-mi dea ce ţine închis în ea, dumicat de pâine de biserică de duminică dimineaţa ori singurătate. Oricum Mămică de când nu mai eşti dumneata sunt asemeni acelei pietricele rotunde din Mas d'Azil pictate cu un cerc de ocru pe care am descoperit-o în pământ în vis şi cineva puternic mi-a spus să o pun la loc, aproape că aş spune că sunt o petroglifă pierdută iar fiinţa care m-a scris deasemenea s-a pierdut, ştiu că nu e adevărat dar uneori aşa simt, pentru că tot pământul e un loc al îndoielii şi întunericului, iar noaptea Pământul e birtul lui van Gogh – ceva ce nu trebuie iubit. Ceea ce-mi doresc Mamă să fie în Mâna lui D-zeu şi să-mi fie dat înapoi eşti dumneata. O mână de flăcări mă mângâie moale pe frunte cum mă mângâiai dumneata Mama mea când te aveam pe Pământ şi doar orice pui de urs prizonier la circ atunci când îl mângâie dresorul sau sătenii el doar la mângâierea maică-si ursoaica –rămasă împuşcată
Posteaza comentariu