O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
tăcem Şi ce poate fi mai important omule Doar rachetele eludează gravitaţia Prin rostire ardem minereul cuvintelor Conştienţi că fiecare amurg ne neagă Îţi spun: când sub mână literele îţi devin De neînţeles Frunzele îţi vor zgâria faţa în joacă Soptindu-ţi amăgiri în meandre de şarpe Pietrele te vor îmbrăca într-o grea mantie Stai la pândă cu ochi de marmură Te va înnegri frigul nopţii crăpându-te în uriaşa piaţă Sfânt înconjurat de trădarea frunzelor Nebun ciobit cu liniştea palpitând ca o respiraţie Aşteaptă. Mamă, îmi amintesc cât de liniştită stăteai dumneata cu mine, cu liniştea martirului. Iar eu sunt doar un kenning. Sunt unii părinţi şi sunt mulţi cât sunt pământul, o mamă mai ales, în căror ochi se poate vedea atâta părăsire şi durere pentru ele, pentru copiii lor şi pentru tot ce e frumos, este atâta părăsire şi suferinţă doar pentru că nimeni nu știe de ce. Asta a spus şi Alicia Keys. Aici unde deasupra Haţegului Retezatul e fata morgana, părinţi ca şi părinţii noştri şi părinţi ca şi părinţii noştri, părinţi care au pierdut totul înainte să aibă vreodată ceva şi părinţi care nu vor avea niciodată nimic şi te întrebi unde e Dumnezeu? De ce stă doar în vârful muntelui? Şi de ce trebuie doar noi să urcăm până la capătul muntelui, de ce nu poate fi o dată în viaţa noastră şi altfel? Şi e adevărat fără s-o ştiu la vârsta aceea. Dar unde e lumea copilăriei mele? Chiar şi copilul care am fost a murit ca un străin căzut brusc la picioarele Turnului Eiffel în oraşul agnosticilor şi sinucigaşilor. Unde e lumea cum am cunoscut-o, cum am crezut că va fi pentru totdeauna? Şi unde eşti Tu, Mamă? Acelora din oraşul nostru şi sunt atâţia care mă învinuiesc pe bună dreptate pentru suferinţa Mamei mele vreau să le spun că din copilărie am avut o asemenea viaţă şi am trecut prin nişte asemenea strâmtori pline de şuvoaie şi prin nişte asemenea defilee în vârtejuri la şcoală la internat la Deva începând de la vârsta de paişpe ani după ce am plecat de lângă Mama mea; ceea ce vreau să spun este că nici un copil de pe lumea acesta dacă ar fi trecut prin ce am trecut eu nu ar fi rezistat sufleteşte şi ar fi ajuns să greşească într-un fel sau altul chiar fără să vrea – cum mi s-a întâmplat mie. Sunt vinovat, dar asta nu înseamnă că nu am iubit-o pe Mama şi după ce ea m-a scos din întuneric ea m-a iertat şi m-a iubit şi eu am iubit-o la fel ca înainte, deşi am făcut greşeli şi după aceea, adevărul e că sunt un om plin de greşeli. Ce vreau să vă rog oameni care aţi cunoscut-o pe Mama şi mă învinuiţi – şi sunt vinovat -, iertaţi-mă şi voi cum m-a iertat ea şi cum m-a iertat D-zeu. Adevărul e că singurul care nu mă va putea ierta sunt eu. Pentru că suntem fiinţe făcute de D-zeu şi nu de maimuţe răspunsul vinovăţiei ar trebui să fie iertarea tot aşa cum vocaţia vinovăţiei ar trebui să fie căinţa. Adevărat. Sunt vinovat şi nu vreau să fiu considerat nevinovat, aş vrea doar să pot fi iertat. Dumneata Mamă dacă ai putea dintre heruvimi să te faci auzită ţi-ai ruga prietenii să mă ierte sunt sigur de asta cum sunt sigur de matematică. Dar, Mamă dumneata ai plecat şi iată eu după şase luni am rămas în lume aproape singur ca Marco Polo vorbindu-şi Cartea în închisoarea din Genova; Felix Constantinescu şi Cartea sa. Mamă, Bunicii i se spunea Anişca, iar bunicului Ianăş Roman. Fiecare lacrimă are o poveste. Ca Tom Blankenship. Aşa e viaţa pentru noi. Nu ştiu de ce. Parcă aşa a făcut-o Dumnezeu sau nu ştiu. Când ai fost la spital la pneumologie la Deva cu câţiva ani în urmă şi ai fost prima dată la reanimare şi ai supravieţuit ai avut un vis miraculos, ai visat că dincolo capătul patului la picioare se afla un mare popor de oameni, o mulţime grozavă care se rugau toţi pentru
Posteaza comentariu