O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
lacrimă uriaşă în care eram prins ca ca un gândac în chihlimbar, cel mai înduioşător de când te-am vâzut zâmbind ingenuu şi parcă făloasă la înmormântare. Zâmbetul dumitale mi-a ţinut sufletul cum îmi ţineai mâna în anii 80, iar acum cărarea ta este cărarea mea până te voi ajunge din urmă. Stelele arată că sunt foarte departe de noi, mai ales când le priveşti seara după înnoptat când vii acasă singur şi ştii ca Ulise că dincolo de uşă nu te aşteaptă nimeni. Dar cu toate acestea uneori stelele se apropie, coboară cum spun colindele, în noaptea de Ajun de pildă ori în alte nopţi. În seara aceasta am mers la marginea oraşului sub stele prin noapte şi eram singur ca un greiere rătăcit într-un muşuroi de furnici. Nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o furtună, ori poate un miracol dar din cer începu să bată o ploaie cu picuri de apă ce se spărgeau unii de alţii şi cu păstrăvi ce se zvârcoleau, iar până la urmă picăturile de apă ce cădeau din cer se uniră una de alta făcând o cascadă ce se prăbuşea pe pământ şi păstrăvii urcau în potop, fiind atât de mulţi că mă urcară şi pe mine în cer unde putui să văd că stelele erau nişte bolovani împrăştiaţi în apa de deasupra cerului. Acolo era şi Cristos dar atât de mare că nu-i putui vedea decât ochiul drept, sfâşiat, din care curgea tot puhoiul acela de apă ce prăpădea pământul. Călcai cu grijă de pe o piatră pe alta până la marginea apei şi mă culcai pe malul bolovănos de avui un vis. L-am visat pe Cisu, un prieten de-al meu pe care îl ajutam să-şi ude bostănăria, urcându-i găleţile de apă pe scară până pe grinzi unde erau bostanii lui verzi de lubeniţă şi pepenii galbeni, fiecare dovleac fiind câte o stea în cer pentru că reţeaua de stele a cerului stătea pe grinzile acoperişului neterminat al casei lui, Luna fiind un pepene galben pe care l-am tăiat în două părţi asimetrice şi l-am pus pe masă, căsuţă doar cu parter de unde de jos de pe pământ doar ridici mâna şi ajuni în cer. Când m-am trezit am privit bolovanii de sare solidificată şi nisip din mijlocul apei cu Steaua Polară a Ochiului masonic şi înlăcrimat în mijloc, şi am văzut cu sufletul clasa dumitale Mamă, cum stăteai ca o stea polară în mijlocul stelelor în cerul magic ca o mână împrăştiind un pumn de ghiocuri în văzduh, cum a făcut-o de altfel odată Dumnezeu, în cerul clasei a VII-a C în care erai înconjurată de copii care ţineau la dumneata ca de constelaţii. Poate aşa se explică poate geneza fotografiei cu dumneata demult la şcoală la Sânpetru – pe când eu nu eram -, cu colegele de serviciu şi constelaţia Orion imprimată pe fotografie. Şi ştiu că fiecare stea e o lacrimă a cuiva. Cât despre Ţara Haţegului, e un amfiteatru; pentru ce însă şi pentru cine? Şi ce Făurari şi îngeri stau aşezaţi pe rotocolul de dealuri împădurite încununaţi cu frunze de stele? Deasupra pământului nostru Retezatul ca un înzăpezit Ierusalim Ceresc. Unde sunt oare oamenii care au rătăcit timp de cine poate şti câte mii de ani pe aceste pământuri pe care le numim ale noastre? Unde s-au dus, nu s-au dus oare în locul în care şi noi vom merge la ei ca şi cum n-am fi fost niciodată, dispărând, ca o pană de uliu căzută într-un foc aprins de Dumnezeu şi Sfântul Petre în rătăcirea lor pe pământ? Pe când eram copil am fost un copil deştept, un copil matur astfel că acum când m-am făcut om mare am rămas un mare copil. Mamă, dacă e adevărat că fiecare om are o stea pe cer atunci steaua mea e o stea care uneori străluceşte mai viu alteori mai slab, uneori e vizibilă alteori parcă dispare, steaua mea e o stea care-şi schimbă faţa cât despre oameni, dacă ar exista un om perfect în lumea aceasta nenorocită, acel om s-ar sinucide ca Christos şi probabil că după aceea ar învia şi ar pleca dar în orice
Posteaza comentariu