O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
îţi tai buzele. Unii oameni sunt aşa, iar cei care aleg să-i iubească sunt eroii acestei mâini de oameni de pe pământ. Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi De cer răzbunat Universul e o furtună de vară Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi Lacrimile şi ele sunt făcute din lumină Universul e o furtună de lacrimi. Acum cerul e o icoană, cu chipul tău deasupra pietrelor de pe pământ. Cred în tine, mamă şi fericirea care mi-a mai rămas e că totuşi un picuţ seamăn cu tine, mamă. Noi te-am distrus, înţeleg asta scriindu-ţi sufletul precum Norman Maclean scriind saga fratelui său, am spus într-adevăr noi, dar de acum încolo am să vorbesc doar despre păcatele mele. Am spus adevărul ca istoric nu ca fiu & celelalte – atât cât poate fi spus - şi dacă va fi să sufăr, voi suferi. Ai făcut diabetul pe bază de stres nu de la post şi rugăciune, şi apoi stresul continuu în care te-a ţinut familia ta te-a dat gata. Îmi pare atât de rău, Mamă. Mamă, am visat că am urcat foarte uşor pe un munte pe care era o mănăstire, care în acelaşi timp era o cetate şi în acelaşi timp era cerul. Avea poarta deschisă larg, iar deasupra porţii era o cruce. Eu urcam dar parcă nu eu urcam ci altceva mă urca, şi în vreme ce urcam mă întrebam dacă voi prinde poarta deschisă pentru că ştiam că în curând se va închide. Mă uitam tot în sus vertical şi nu vedeam decât cerul şi am trecut pe sub poartă văzând-o şi văzând crucea argintie din mijlocul porţii când am intrat trecând pe deasupra capului meu şi atunci am ştiut că am intrat şi că toate grijile mele s-au sfârşit. Este încă prea târziu? Desculţi prin cioburi am mers amândoi în fiecare zi a vieţii noastre până la ultima ce ne-a fost pusă în palmă ca o monedă ori o floare cum scria poetul Nickel, pace peste el. Şi de multe ori am apăsat şi eu pe sufletul tău. Dacă vrei să deschizi uşa cerului trebuie să le deschizi pe toate celelalte – am visat cuvintele astea - şi acum parcă visez filmul Titanic în fiecare noapte aproape. Titanicul, filmul, a fost făcut în anul 1997, pentru mine un an de lacrimi şi de sânge în acea misterioasă clădire antebelică de lângă un oarecare liceu din oraşul Deva, de aceea când mă uit la Titanic îmi aud după cum domnul Eminescu auzea cum creşte iarba eu îmi aud lacrimile de atunci căzând. Rugăciunile sunt auzite însă probabil că nimeni nu crede cu adevărat lucrul acesta, iar eu am nevoie ca un profet să-mi ia capul în palme; îmi iei Mamă fruntea în palmele tale? Dumneata eşti, acum, mult mai mult decât orice profet. Dar în anii de singurătate şi suferinţă cea mai mare suferinţă era lipsa de Duh, Sfântul Duh despre care vorbeau mai târziu văzătorii mănăstirilor, dacă suferinţa asta n-ar fi fost, restul suferinţelor s-ar fi risipit ca gheaţa ţinută în palmă pe când eram mărturisitor şi copil. După o adolescenţă de deznădejde trăită la un loc cu trei colegi ca trei demoni dostoievskieni, nouăzecişti sau biblici, insistenţele dumitale ca ale femeii cananence m-au făcut credincios a doua oară putând să trăiesc iar şi să-mi mărturisesc iar credinţa, să le spun prietenilor care cu nările îmbibate în cocaină încă mai caută valorile umanităţii că Dumnezeu a spus că celui ce cere i se dă, cel ce caută găseşte şi celui ce bate i se deschide. La mănăstire e frumos dar ca să mergi să stai acolo e nevoie de nişte bani că nu te poţi duce cum spune românul cu mâna goală, de aceea mă gândesc să-mi fac o mănăstire homemade. Ce-am observat e că pacea, din mănăstire, se obţine din pietate, tăcere şi rugăciune. Eu sunt dependent de calculator, e adevărat lucrul acesta. Sunt destule greutăţi pe lângă tragedia prin care trec dar doar dacă ai fi lângă mine ar trece totul, mi-ai lua totul cu
Posteaza comentariu