O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
învăţa să plângă. Elegie. Aripi albe pâlpâie în filamente electrice Cuvintele îmi plâng acompaniate de tragic flamenco O jale de moarte se-aude prin galbene frunze Emoţii diluviale ne umplu ochii cu cenuşă La amiază lumina se zbate asemeni unei păsări în sârmă ghimpată şi râs. Erato plângi pentru târârea în moarte Cântă şi jeleşte fiică a lui Zeus Te tânguie şi las-o pe Polymnia să Vindece. Implacabil Thanatos ce răsfiri deznădăjduit bocet La toţi ne sfâşii visul de pe frunte O muritor Thanatos Te plâng. Hai să urcăm în munţii din Jamaica Dumnezeule Scoate-mă dintre pietrele tăcute ce îmi acoperă mormântul Învie-mă Nu vreau în pământ Nu vreau în pământ. Paian. Wordsworth, tu, Holderlin, unde sunteţi Mocani romantici, bătrâne Caspar? Ah, în văzduh purces-ai drum nordic. Liniştea disperării. Ascultă liniştea cărţilor zgâriindu-şi Încârligatele rânduri unele de altele Precum mecanismul greierilor Cu toate astea nu e noapte Iar tăcerea neînţeles roade În piepturile noastre. Sunt acum cu Emi – această fântână adâncă în care secretele se pierd în nisip limpezit de rugăciuni asemeni monedelor aruncate de pelerini - la Ponor, am venit la Ponor pentru prima oară şi sunt uimit cât e de frumos pe aici, cu plopii tulburaţi de lumină; aici ai învăţat dumneata să vorbeşti, Mamă, din pământul acesta ai răsărit ca un trandafir fără spini, cu petalele mirosind a mir, iar acum trandafirul care eşti cules de mâna lui Dumnezeu şi dus în cer oglindeşte ceea ce e curat dincolo de orice limită. Acolo şi dumneata ca întregul cer te-ai transformat într-o epifanie, dar eu singur aici jos nu pot decât să plâng pentru că Mama mea nu mai e aproape de mine. Acum după ce ai plecat sunt ca puiul acela de urs din extremul nord al Americii care priveşte pe cerul strălucind de stele îngheţate ca nişte lacrimi şi vede în cer chipul mamei sale, - nu ştiu de unde am imaginea asta, sunt ca ursul sau puiul de lup sau de cerb căruia cerul a început să i se arate. Acum cerul îmi vorbeşte, Mamă, şi ceea ce îmi spune eşti tu, tu eşti cuvintele cerului. Am avut un vis romantic, jungian şi ebraic. Eram copil şi mă rătăcisem de voi, în Retezat, în munte. Eram chiar pe vârful, rupt, al piramidei triunghiulare, a Vârfului Retezat. La munte cerul e aproape aşa că mă puteam întinde să-l ajung cu mâna. Jos era întuneric aşa că am luat o stea din cer să stau la luminiţa ei şi să nu-mi fie frică, apoi îmi trecu prin gând să fac pazăluri din stele cum făceam la bloc desene pe asfalt. Cel mai frumos pazăl a fost făcut după o fotografie de-a dumitale pe care o ţineam în buzunarul cămăşii portocalii de şoim al patriei, pe care după ce i-am legat noduri la capăt ca să nu curgă firele l-am fixat pe jumătatea noastră de cer. Apoi dimineaţa când a răsărit Soarele, stelele uitate pe pământ sau sparte s-au topit şi aşa au apărut tăurile din Retezat cu apă limpede ca lacrimile sau apa sfinţită de prin catedrale. Şi de atunci ori de câte ori mă uit noaptea pe cer împreună cu D-zeu ca Avraam văd chipul dumitale, Mamă, mai strălucitor decât un lac glaciar de lacrimi îngheţate dimineaţa, îl văd lângă cel al Fecioarei Maria, Prietena ta. Mi-e dor ca pinguinului lui Gellu Naum. Trebuie să ies până la urmă din şuvoiul secolelor şi al vieţii ca să intru în şuvoiul eternităţii şi al necunoscutului. Mamă, te iubesc de când ai spus: "-Eu vreau copilul meu! " Te iubesc pentru că de atunci exist, de atunci a început sufletul meu să se adune din nimic ca o stea din cer pierdută printre milarde de stele. Ar trebui ca D-zeu să fie un Galilei care să aibă curajul să mă găsească, pentru că eu l-am găsit pe el şi vreau să te găsesc iar şi pe dumneata, Mamă şi dacă în cer trebuie să merg acolo voi merge. Îmi pare rău că vinovăţia mea ca orice vinovăţie nu
Posteaza comentariu