O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
poate fi întoarsă; poate fi iertată şi este iertată şi va fi dar nu poate fi întoarsă, răul făcut rămâne, îmi rămâne dacă nu în suflet în privire şi şi chiar când oamenii se vor schimba pentru că toţi oamenii se schimbă până la urmă va rămâne ca o umbră de ciorchini de nenumărate boabe de lacrimi în privirea mea în care, neobişnuit şi pentru mine, a fost acea lumină din Tudor Muşatescu lumina care pătrunde până la capătul sufletului nostru doar cu lumină fără flacără. Dumneata spuneai din copilăria mea că bunica Ana Băltean dacă ar fi trăit m-ar fi iubit, mămico, îmi eşti atât de aproape ca o stea de pe cer. Aşa simt că filmul Titanic l-am primit de la tine, Mamă, Mama mea cea necăjită şi fericită, dumneata m-ai învăţat Mamă că scriitorul trebuie să-şi sfâşie sufletul ca vulturul pentru a potoli setea lumii cu sângele său, ca Tolstoi. Mamă, cu mine, şi nu doar cu mine, tu ai fost doamna Alving aşa cum viaţa ta a fost cum urcă Luna pe cer deasupra Haţegului iar acum dumneata eşti Luna de pe cer cu privirea ei de bunătate. Să-ţi spun o poveste. A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa. Pe atunci, soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi. Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa. Ciobăniţa era o fată sărmană intr-un sat umil într-un pământ sărac. Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra. Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului. Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie, măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se, laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, fugărindu-l înapoi. Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericii erau tot din safire aduse din pământuri îndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea. Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri. „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtunile tocmai trecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre: „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe vremea aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta soboli în pământ şi o privi pe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar
Posteaza comentariu