O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă. Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oamenii fugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veseli şi făceau popas, pregătindu-se să mânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă. Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli. Într-o zi veni la tatăl ei un băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger. Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el! ” Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea. Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cum din ea începe să izvorască o lumină delicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele. Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea. Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o să-ţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând. Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească, şi de atunci stă în cer luminând şi plânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba. Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină. Mamă tu eşti întâiul meu născut iar eu parcă abia acum realizez că eu sunt întâiul tău născut. Ca şi sufletul cărţile se nasc din somn, la fel cum lumea s-a născut din eternitate, din somnul lui D-zeu. Cum
Posteaza comentariu