O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
spunea omul acela, neozeelandez sau ce a fost, "nici un om nu e o insulă", chiar şi simplul fapt de a deschide sau de a scrie o carte înseamnă a spune da umanităţii, umanitatea e cel mai frumos lucru din universul vizibil. Simplul fapt de a nu-i iubi pe oameni automutilează sufletul individului, o piatră nu e nimic, trebuie mii de pietre pentru a obţine un templu de care să se minuneze şi ucenicii, iar pe pământ sufletul omului trebuie să se odihnească în sufletul omului ca pe un pat de prim ajutor făcut din patru mâini, la fel cum aripile se odihnesc pe aer iar apa se odihneşte în apă, în adâncuri zbuciumate în cochilii gigantice de apă, la fel cum existenţele noastre sunt somn din care nimeni nu s-a trezit niciodată în întregime, poate doar D-zeu cel care a suflat în nările de lut ale lui Adam. Mamă, aş vrea să-ţi spun ceva. Te rog, Mami, să fii cu mine acolo la noi acasă la iarnă şi dacă nu poţi veni trimite-l pe D-zeu, îl cunoşti atât de bine acum şi spune-i să vină şi să fie cu mine şi cu tatăl meu dureros de iubit acolo lângă lacuri. Şi astfel, Mamă, providenţa lui Tom Sawyer m-a salvat iarăşi - fără să fie nevoie de o mână de-a oamenilor despre care nu poţi fi sigur întotdeauna că au vreo inimă în cele din urmă în piept - cine ştie pentru a câta oară, dar dumneata ştii toate acestea. Mămico, dumneata ai deschis uşa şi ai ieşit din lume, cum ar ieşi cineva din cinematograf; ai părăsit circul acesta roman de jos şi ai urcat pe trepte în catedrala gotică, dumneata trăieşti, nu eu. Timpurile când la şcoală erai în clasa vecină şi te auzeam predând se vor întoarce, sus la D-zeu vom fi iar împreună; pentru mine eternitatea va fi o copilărie twainiană, nesfârşită, Mamă. Îţi mai aminteşti Mamă cum îţi spuneam eu: Michael, Maicăl? Pentru că tu ai fi vrut să mă cheme Mihai şi pentru că dintotdeauna am ştiut că tu eşti măicuţa mea şi vreau să-ţi spun acum că pentru mine este o onoare de samurai şi un privilegiu de marchiz doar să fiu băiatul dumitale. Pentru mine tu eşti Iacov al Ierusalimului din viaţa mea. Cel mai important lucru din viaţa mea pentru mine este că sunt copilul tău. Pe ceilalţi copii din cariera dumitale profesorală i-ai iubit, pe toţi, dar eu am fost Prinţul Inimii Mamei Mele. M-ai iubit. M-ai iubit cum nici măcar oamenii nu iubesc, nici măcar oamenii nu ştiu să iubească. Doamna Alving, zenitul sufletului în viaţa de zi cu zi, aşa cum a fost vreodată sublimul, aşa cum a fost ea imprimată vreodată în hârtie şi evanescenţă, tu ai fost mamă, tu ai fost mama mea şi va veni iar o zi, poate mâine, poate poimâine când vei fi iar mama mea aşa cum ai fost întotdeauna şi dacă o să-mi ceri să-ţi dau o pupă în public o să te pup în faţa întregului univers adunat în ceruri, n-o să mai îmi fie ruşine cum îmi era la cinşpe ani. Acum târziu ziua ţinutul Haţegului e tăiat în frunze mari de aur zgâriate de vânt, iar noaptea avem stelele care sunt poate îngeri sau poate oameni, cât despre noi, noi suntem acest pământ, Mamă, după cum totodată suntem acest cer, tu te-ai preschimbat în cer, iar cerul a ales demult dinainte de întemeierea lumii să vorbească în parabole. Ce nu pot să înţeleagă toţi cunoscuţii mei preocupaţi de diferite feluri de geneză artistică, tineri ce au plecat din Haţeg cum a plecat Rembrandt la Amsterdam, e că eu care am rămas şi nu voi pleca de aici decât când voi pleca la Ierusalim este că eu aici nu am doar un orăşel. Sunt în mijlocul unui ţinut de dimensiunile Bucureştiului presărat de sătucuri nici unul ca altul, un pământ înconjurat din toate părţile de păduri ca de valuri negre de frunze şi alge, cu munţii ce fac parte din noi şi din acest pământ, o terra ce se întinde de la pădurile din apus până la biserica de jucărie de la Streisângiorgiu, în sud până la câmpul lui
Posteaza comentariu