O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
viaţă de lacrimi mă aşteaptă înainte, după viaţa de lacrimi pe care am avut-o până azi nu pot decât să le cer celor care mă vor îngropa când îmi va veni ziua plecării să scrie pe crucea mea cuvintele scrise de Malamud în dogmatica operă Băiatul de prăvălie, carte scrisă în America în anul 1957: "A SUFERIT, A INDURAT, DAR CU SPERANTA." Din prima copilărie m-am rugat să fiu scriitor, să mă facă Dumnezeu scriitor, şi i-am spus că orice altceva nu mă interesează şi iată-mă scriitor şi nimic mai mult, scriitor şi nimic, dar adevărul e că nimicul e celălalt lucru pe care l-am cerut de parcă aş fi citit din Pateric de la 4 ani, dar nimicul e adevărata bogăţie o ştiu, însă unu e cifra durerii de aceea Dumnezeu e în agonie de la prima până la ultima literă a timpului şi non-timpului, probabil de aceea ne iubeşte cimpanzei cu suflete cum suntem. Şi probabil aceasta e iubirea anularea dezastrului cifrei unu, iubirea ca şi istoria omului şi cerului. De mult deja ochii nu mai îmi sunt ochi ci două lacrimi mari grele în orbite ca gogoloaiele de răsină amară de scoarţă neagră de cireş. Mereu am simţit că viaţa mea i s-a întâmplat altcuiva şi că tot ce aveam, tot ce simţeam şi tot ce eram e nimic, de parcă aş fi fost făcut de YHWH după schiţele lui Malamud, de parcă aş fi doar un personaj din nişte pagini ale cărţii menţionate ori de parcă aş fi fratele lui Taylor Swift aşa cum e în cântecele ei triste într-un amestec de dramă autentică şi kitsch de calitate şi vreau să spun şi eu ca Mary Weiss că asta a fost ceva din trecut, dar mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii într-un absolut de lipsă de semnificaţie, reală nu a fost decât durerea cum spunea şi J. Cash şi ştiu că oamenii se sinucid pentru că nu se roagă, o ştiu pentru că şi eu m-am sinucis odată. Uite o poveste. Zimbru îngenucheat. În pământurile astea ale noastre demult era întuneric. Cerul era gol şi negru şi se oglindea în tăurile din munţi până jos în smârcuri. Şi animalelor şi oamenilor le era frică. Stăteau în păduri şi în bordeie, tăcând. Se întâmplă că în pădurile de deasupra Streiului goni un zimbru venit din munţii de aur din miazănoapte. Era un zimbru neobişnuit. Când nu fusese încă fătat maică-sa bău apă dintr-un izvor de aur, iar zimbrul ce ieşise pe lume ieşise cu coarne de aur curat şi cu păr de aramă şi aur. Când crescu era mare, asemeni unui munte împădurit în toamnă, cu fruntea de cremene şi ochii de chihlimbar. Zimbrul bătu cătunele de sus de deasupra Streiului, căutând ceva. Oamenii nu-l uciseră, îi făcură pietre cioplite prin toate culmile de-aici de sub munţi. Se-ntâmplă că în rătăcirile sale ajunse acolo în dealurile împădurite pe Vârfu Ăl Nalt unde în cele din urmă oamenii îl îngrădiră de nu mai putu pleca. Bourul îşi lustruia coarnele în întunericul ce era o datină în pământurile noastre, îşi lustruia coarnele de trunchiurile de cer şi stejar, de pământul pietros şi de bolovanii mari ascunşi ca barabulele în pământ, aurind totul trunchiurile de copaci, pământul şi pietrele. Se întâmplă că un bolovan mare care acum era poleit deja de o săptămână de rostogolit prin pământ i se înţepeni între coarnele uriaşe de aur. După ce îl tot smuci în trunchiurile copacilor, până când izbi din grumaz atât de tare încât bolovanul de aur zbură pe cer pe deasupra amfiteatrului văii noastre de să făcu lumină. Şi oamenii spun că atunci când soarele răsare, zimbrul a mai aruncat un bolovan aurit pe cer, iar pietrele aruncate de zimbru se pierd în lacul cerului cum se-nfundă pietrele ce le arunci într-un smârc să calci pe ele, de le vedem şi azi pe cer, poleite de coarnele de aur ale zimbrului, neştiutorii numindu-le stele pe cer. Zimbrul stătea acolo închis când cătunul de sus dinspre munte se risipise de mult, când trecu
Posteaza comentariu