O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
Neag spun bătrânii dar eu mă mulţumesc să fie doar până dincolo de Baru Mare, iar spre răsărit se întinde până picioarele ţi se împotmolesc în tina din pădurile de pe dealuri de dincolo de Strei sub cătune. Să spun adevărul, nici un oraş din lume nu-mi poate oferi ce-mi oferă acest pământ bolovănos. Nu sunt un chinez al acestui pământ dar pot spune asemeni irlandezului din Braveheart că Ţara Haţegului e a mea. Orice e în afara acestui perimetru menţionat nu mă interesează decât în modul în care are legătură cu dumneata, Mămică. Când eram copil citeam poveşti. Când aveam 17 ani citeam cărţi. Acum citesc oameni. Toate astea pentru că şi eu sunt ce eşti dumneata Mamă. Şi Patericul tot de la dumneata am învăţat să-l citesc. Pentru mine lumea s-a sfârşit pe 20 iulie 2011. Istoria Conchistei este asemeni istoriei Asiriei iar istoria cuceririi vestului de către yankei este asemeni istoriei Turciei în Armenia. Când eram copil mai mic şi se purta tata urât cu noi dumneata Mamă îmi spuneai: -Ia învăţătură. Era un sat binecuvântat atunci sătucul morilor, era într-un loc depărtat şi de Haţăg şi de Strei; când feţele oamenilor străluceau asemeni unei icoane de aur ciocănit de meşteri şi se apropiau colindele. În pământul acesta din care am fost făcuţi este un râu care se sfărâmă clipocind printre morile oamenilor. Acolo marele râu abia purcede de la munte şi abia puţin mai are până va muri în marele Strei. Câci râurile mai mici mor în râurile mai mari care mor în râurile mari care mor în mări iar mările mări mor in ocean care moare în izvoare care iară izvoarele mor în pârâiaşe şi în râuri şi tot aşa până la Judecata de Apoi. Atunci de râuri va fi poate mult mai bine decât de oameni căci Hristos cu Sfântul Petre vor judeca doar oamenii, nu vor judeca şi râurile. Este un sat mare acolo aflat chiar sub Mormântul Uriaşului care datorită râului cel cristalin asemeni unui iatagan de Toledo şi datorită morilor pe jumătate scufundate în apă îşi are numele de satul Râu de Mori. Şi era un ţăran în sat în Râu de Mori ce a fost trimis de austrieci în Bătaia cea Mare. Acolo a ajuns el prizonier în Rusia pravoslavnică cine ştie pe unde. Şi el când s-a întors la mai mulţi ani se întoarse pocăit. El a fost primul de pe-aici în pământul din care am fost făcuţi. Şi el avu o fată. Te iubesc, Mamă, abia aştept să ne vedem iar sus în cer, îţi spun ce-i spun şi Dumnezeului nostru al celor trei religii monoteiste: „...ne me quitte pas”, mai înlăcrimat decât Brel şi cu mai multă durere decât Julio pentru că a fost odată ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci. Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului împreună cu dumneata, Mamă, veneau să spele rufele în apa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor risipindu-se în văzduh; tu eşti iubirea mea, voi. Mamă, tu m-ai salvat cum a salvat-o Jack Dawson pe Rose Dawson în filmul cinematografic Titanic şi mă tot uit la filmul ăla pe care înainte nu îl puteam suporta şi de acum, măcar de-acum, mă gândesc să las capul mai în jos şi să fiu mai umil şi mai smerit; măcar atât să fac după viaţa mea care ţi-a adus atâta ruşine şi ştiu că de-acum toată viaţa o să-mi fie ruşine de mine, eu sunt Jean Valjean, şi n-aş fi crezut omeneşte chiar posibil totuşi dar imposibilul redevine
Posteaza comentariu