O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
mai fost altul. Dumneata eşti ce se cheamă un om bun şi acum viaţa dumitale e o partitură de Wolfgang Gottlieb Mozart, această manifestare a iubirii lui D-zeu. Îţi voi povesti una din primele mele viziuni. Aveam 10 sau 11 ani poate şi mai puţin. Eram cu Sorin, un prieten de-al meu bun din copilărie, şi familia lui cu tractorul la cartofi pentru că taică-său era tractorist. Eu stăteam la capătul ogorului iar ei se îndepărtau de lângă mine pe ogor mergând fiecare pe câte un rând şi apoi unii trecând peste bilon şi ajungând să meargă mamă şi copil pe acelai rând iar după un timp trecând pe rânduri diferite din nou. Eu le-am spus într-o imagine sabatiană că fiecare rând de cartofi e ca un rând al vieţii fiecărui om, al fiinţei lui. Şi apoi se întâmplă că Sorin cu mama sa ajung pe acelaşi rând şi apoi după un număr nedefinit de paşi se despart. Am fugit şi le-am spus şi au rămas atât de mişcaţi de gândurile mele de parcă aş fi fost Eckhart. Nu ştiu cum sunt acum dar când am fost copil am fost un copil neobişnuit, copilul al doi părinţi neobişnuiţi şi probabil de aceea nu m-am căsătorit până acum, pentru că nu am găsit acea fată neobişnuită, acea fată care să mă ceară ea pe mine şi să insiste până o cred că ştie ce e iubirea, pentru că eu nu ştiu ca în povestea aceea cu pelerinajul unui pescar, undeva mai departe pe Strei. A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiii la şcoală, astfel că aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei. Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă. Într-una din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă. Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele. Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâslă. Trezindu-se şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a treia oară. Sfinţenie. Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie. Stătea pe nimic. Zidurile sale porneau drept de pe suprafaţa apei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca. Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul
Posteaza comentariu