O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta. Înăuntru lumina intră difuză prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se afla apă proaspătă. Vâsli uşor printre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte. Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide. Vitralile ardeau precum nişte bijuteri încrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină. Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitralii pentru că oricum nu dădeau destulă lumină. Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă. Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă. Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce. Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă. Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu avea nici o temelie, ci piatra ei se ridică de pe apă. Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor. Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi i-o întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era. Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit. Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă. Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei. Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate. Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau trei îngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte. Pe coperta primei scria: RVGĂCIVNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CVRĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IVBIRE. Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa. Privind trandafirul alb din mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii
Posteaza comentariu