O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şi a unor petale care după un timp şi acela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân.

Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Mamă îmi amintesc de când eram pe clasa a zecea, aveam 15 ani şi eram ca un om trecut prin Piteşti şi nimeni nu ştia, nici măcar dumneata, Mamă. Nemaiştiind ce să fac datorită sufrinţei e la camera de internat, suferinţă care pentru aolescentul de cinşpe ai care eram dura de mai bine de un an de zile şi părea să fie pentru totdeauna am băut trei halbe de bere Timişoreana în fiecare turnând câte un pahar mare de vodcă sau de rom, nu mai ţin minte, la o cârciumă de lângă liceu unde am mers cu un coleg cel mai prost elev din clasă. Era să mor atunci. Aşa am ajuns în comă alcoolică şi nimeni afară de colegii de cameră nu ştia de ce care astfel ajunseseră la un motiv în plus să chinuie un pui de om. Şi acum mi-l amintesc pe basarabean cum după ce am scăpat cu bine şi am venit iarăşi la internat de acasă m-a numit de când am intrat pe uşă: -Cânele comat! Să nu mai îmi spuneţi de războaie pentru Basarabia, România, Cadrilater şi Insula Şerpilor etc.., nici măcar pentru Bucovina de Nord, ceea de ce avem nevoie e Nicolae Titulescu. Războaiele îs pentru proşti şi pentru ăia care nu ştiu să facă business. De când l-am cunoscut pe basarabeanul ăla şi pe ceilalţi colegi care erau ţigănuşi şi românaşi de pe-aici de pe la noi in judeţul nostru şi cu unul dintre deştepţi eram chiar şi ceva neam pierdut, de atunci fraţii mei sunt doar cei care sunt sângele meu, cum spunea Santino. Până şi la fotbal ţin cu Beşiktaş Istanbul. Da, doi ani de zile pentru ei am fost un câine cu suflet şi chip de om, un câine pe care îl puteai chinui cum nici un câine n-a fost chinuit vreodată pe pământul acesta, un câine pe care l-au chinuit zi de zi zile întregi de dimineaţa până-n noapte ani de zile ca pe un tăcut indian inca. Iar după aceea, cu sufletul odată zdrobit am fost câinele oricui a vrut la Deva, Cluj, Haţeg, oriunde în locurile unde am mers, ani de zile nu am mai putut să-mi revin pentru că ce ar merita lumea după cum spunea pastorul creştin Wilhelm Busch nu e să fie mântuită ci să fie zdrobită cu şină de cale ferată, precum sufletul meu în adolescenţă şi anii ce au urmat. Poate pare nepotrivit că spun asta dar vreau să o spun pentru adolescentul chinuit care am fost din ′96 până în Anul Domnului 1998. Cu câţiva ani în urmă am scris şi o poezie despre variatele mele experienţe ca elev intern în în internatul unui liceu din românia anilor 90: Copiii înving dacă rup tăcerea. Copiii înving dacă rup tăcerea/ Pentru că în internatele şcolare/ Sunt şi băieţi cu suflete de păianjeni/ Şi copiii cheamă lumina în ajutor// Copiii înving dacă rup tăcerea/ Pentru că în internatele şcolare sunt/ Bătăi batjocură şi lacrimi neplânse/ Copiii trebuie să rupă tăcerea. Numai când poezia asta o să fie citită în fosta mea cameră de internat transformată acum într-o sală de clasă am să spun că sunt mulţumit deşi nu voi fi nici atunci. Şi acum, după cinşpe ani e când a început totul în camera 3 a internatului liceului acela de prestigiu nenorocit, mai sufăr asemeni lui Kelly Klarkson, pe care dacă-l ascult cedez. Cât eram de crud şi de copil pe atunci se va putea vedea poate din următorul document – o temă la meditaţii de engleză - datând din perioada haţegană, cu câteva luni dinainte de oroarea din camera 3 de internat şcolar devean. Haţeg, 3-aprilie-1996 St..., no..., bl.... Dear Magic, my name is Constantinescu
Posteaza comentariu