O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
Dumnezeu cu Sfântu Petre pe acolo privind lumea cu luare aminte. -Doamne uite ce dobitoc neobişnuit, spusese Sfântul. Se apropiară de zimbru şi ochii de chihlimbar întunecat ai zimbrului se întâlniră cu ochii luminoşi de lumină ai Domnului. Când Domnul întinse mâna de-i atinse steaua ca de fagure din frunte, zimbrul îngenuche acolo în închisoarea lui trunchiuri prăbuşite de furtună. Primul personaj al meu care ţi-a plăcut, Raluca Târlă, o fiinţă în care ne-am împărtăşit compasiunea, Mamă, noi cei vrednici de compasiune cum eram; dumneata i-ai înţeles pe toţi oamenii ca şi bunica Ana, mama ta: ...iar când deschise o văzu pe Raluca stând în prag pe treptele de beton în zig-zaguri neacoperite de gresie. Raluca era o femeie zveltă şi totodată masivă, blondă cu o privire verde, într-o nuanţă deschisă asemeni sticlei dacă sticla ar putea avea viaţă ori asemeni apei dacă ar putea fi numit vreun suflet al apei. Purta o haină de blană mare de vulpe argintie vânată în pământurile arctice cu nasturii albi şi tociţi de os desfăcuţi, pe sub care avea o rochie subţire, albastră. Femeia îl rugă să îi permită să îi vorbească pentru câteva minute, astfel că o invită înăuntru conducând-o la măsuţa de cafea din sufrageria mare în care totul era ca înainte. Raluca îi vorbea, puţin agitat, sărind de la un lucru la altul şi parcă fără nici o logică între subiectele de conversaţie pe care le deschidea doar pentru a le părăsi câteva momente mai târziu. În timp ce vorbeau, pr. Ghenadie se gândea disperat: ce vrea femeia asta cu mine, nici măcar nu e de pe-aici! Apoi întâmplarea, destinul ori poate doar Raluca aduse vorba de Felix Târlă, fostul ei soţ iar după ce îi pronunţă numele se opri puţin din ciripitul ei chinuit ca lovită de o săgeată. În acele momente nu mai aparţinea speciei umane, era doar o fiinţă rănită având în ochi durerea unei priviri de animal. Se cunoscuseră la un concert în aer liber la Sighişoara de la care au plecat împreună ducându-se pe malul râului de acolo al cărui nume nu îl ştia nici unul din ei, iar apoi s-au plimbat toată seara până noaptea târziu pe îngustele străzi pietruite pe marginea cărora era plin de găşti diferite de adolescenţi majoritatea beţi îmbrăcaţi în blugi rupţi şi murdari de vomă şi sânge legaţi cu lanţuri de câini, care ascultau muzică supărate la casetofoane cu baterii mari, cu mâinile tatuate, în tricouri de cele mai multe ori negre, cu o varietate parcă nefârşită de freze fistichii la modă, câţiva chiar erau adormiţi pe jos în postura fetusului, iar ceilalţi beau şi fumau ţigări proaste sprijiniţi cu spatele de zidurile medievale povestind pe străzile gălăgioase asemeni unor berării. Trecuse timpul, ani de zile despărţindu-i unul de celălalt, dar iată că suferinţa ce îi legase asemeni unui lanţ ruginit de carceră nu se desprinsese de ei urmându-i oriunde ca un blestem. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească pe când îşi petrecea toată vremea când dl. Târlă nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlă încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlă, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni
Posteaza comentariu