O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
punkist şi gunoi cu suflet. Azi a fost sâmbătă şi trecând pe lângă mica sinagogă dintre blocuri am văzut un om stând pe gardul de beton de lângă poartă. Se vedea că are o pasiune în suflet, stătea aşezat şi privea asfaltul şi era foarte serios şi se vedea pe el că e un domn gras care nu e serios decât pentru lucrurile care merită. Prima dată am crezut că se odihneşte pentru că este beat. Apoi pentru că îşi aşteaptă fiul să vină cu maşina. Dar nu, omul acela aştepta altceva, singur, departe, şi era aşa de atent pentru că poate auzea paşii Mesiei. Ultimul evreu din oraş, de ani de zile voiam să văd unul. Am fost martorul unei singurătăţi, azi D-zeu mi-a arătat că la noi în oraş există un om mai singur ca mine lucru pe care îl credeam imposibil. Ţie ţi-ar fi plăcut să-ţi povestesc lucrurile astea. Era târziu si nu plecasem acasă. Ma gândeam la o istorioară veche. Un credincios e credincios de mulţi ani, se roagă de ani de zile, merge la sinagogă, este chiar kohelet, şi se roagă de mai mulţi ani pentru ceva fără să primească răspuns. Ajutorul de rabin îi spune chiar că trebuie să-şi accepte soarta şi că harul lui Dumnezeu pentru el e puterea de a o accepta. Dar lacrimile evreului sunt una de durere şi următoarea de fericire, ca şi zâmbetul lui o dată fericit şi altă dată îndurerat, evreul este un inimaginabil amestec de sentimente poate pentru că Ierusalimul e centrul universului iar restul lumii nu. Iar apoi se roagă în deznădejde, cu lacrimi şi o zdrobire care străbate marile porţi de aramă ale cerului şi Domnul său într-un sfârşit îi răspunde. Domnul său îi spune: "-Cine eşti tu? " poate omul acela a fost chiar omul ce stătea pe gardul sinagogii ori cine ştie poate sunt chiar eu. Un creştin de bază pe care cu timpul am să-l uit spunea într-o biserică, omniscient, - criticându-te după ce te-ai dus - că m-ai iubit prea mult şi-şi predica propriul patent, gramaj şi reţetă de iubire bazată pe ego şi bani, patent care nici pe dumneata şi nici pe mine nu ne interesează dar probabil că şi acum într-o nu ştiu care seară un cetăţean al Lumii şi al Bisericii predică omniscient într-o biserică la care eu nu mai merg, că m-ai iubit prea mult numindu-mă pe mine un om în derivă pentru că nu vreau să te uit, Mamă şi pentru că oricum mie imposibil să te uit. Ce pot să spun Mamă mă pocăiesc şi mă smeresc ca Ahab în sac şi cenuşă şi vreau să fiu toată viaţa sărac pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să mănânc toată viaţa cartofi înghesuiţi în puţin ulei pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să fiu toată viaţa în lipsă pentru că asta îmi aduce aminte de dumneata, Mamă, şi vreau să citesc toată viaţa „Steaua fără nume”, „Titanic Vals” şi literatura franceză şi acum totul pare prea târziu dar doar dacă D-zeu nu există totul e prea târziu, iar tot tot Pământul ştie în sinea sa că D-zeu există şi mă gândesc mă tot gândesc că am avut cea mai bună mamă dintre toţi oamenii şi mă gândesc mă tot gândesc că şi acuma o am, şi acum te am Mamă, eşti a mea – azi asemeni tristeţii. Nu eram un om cu un palton cum au spus povestitorii şi scriitorii; în mine inima mea pompa sângele meu în sistemul de robot biologic care sunt, puţin mai complicat, totul existând pentru un zâmbet adevărat şi câteva iluzii. Ar fi cu totul alteeva dacă aş putea să mă privesc din interior, şi dacă e să meditez ani de zile, să meditez până dincolo de lumină. În mine se întâmplau lucruri de care Muzele nu ştiau, după cum nu cunosc ochii noştri universul. Şi chiar şi sufletul îmi poate fi turnat în tipare şi lăsat să se usuce ca betonul dacă nu sunt atent. Iubirea e pentru oameni normali sau ar trebui să fie, iar având în vedere că D-zeul evreilor şi Christosul nostru există normal nu e numai
Posteaza comentariu