O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
asfinţind, uriaş şi roşu ca stema Japoniei. I-am cerut şoferului să mă ducă pe lângă centrala barajului de la Sântămărie Orlea încercând să mai văd soarele acesta măiastru şi mi-am amintit educaţia pe care am primit-o: în fiecare zi să mai experimentezi ceva frumos, să mai vezi ceva, să mai mergi undeva. Iar pentru un scriitor cum încerc să fiu eu dinainte să am zece ani experienţele sunt mai importante decât pentru o profesoară de chimie de aceea azi după ce am mai văzut şi soarele acela de stampă şi podul feroviar ruginit din sufletul meu am mâncat carne goală ca ţiganii până m-am îngreţoşat. Eu tot cum mă ştii; acum învăţ de la maestrul meu tăcut şi nevăzut că sufletul uman e ca un instrument muzical, ca o chitară ce trebuie descifrată are o serie de tonalităţi şi game, ori ca o paletă de pictor sau o ladă de chei mecanice şi încă nu ştiu bine la ce îmi va folosi asta. Îţi aminteşti mamă, când eram eu mic probabil abia învăţasem sau învăţam să merg şi am fost de la Haţeg pe Strei, am trecut calea ferată cu semafoarele acelea ciudate, apoi ne-am întors şi am mers acasă pe podul feroviar de peste Galbena şi eu am luat-o înainte aşa piştimoc cum eram şi m-am oprit brusc pe la mijlocul podului, un înger mi-a oprit pasul după cum mi-ai spus dumneata după aceea chiar înaintea unei traverse căzute unde dacă mai făceam un pas cădeam jos în râu; îmi amintesc şi eu toate astea. Atunci a fost unul din primele semne că eu am un înger păzitor puternic, un înger care m-a salvat de atâtea ori după aceea. Sau îţi aminteşti când tot cam în perioada aceea v-am pus pe dumneata şi pe tata să căraţi piatra aia de la bolovănişul Streiului până acasă, piatra avea poate un kilogram, iar voi abia aţi cărat-o în nişte pungi de nylon care se tot rupeau, bieţii de voi. Cât de mult m-aţi iubit şi eu parcă n-am ştiut. Şi se ruga fata. Se ruga când era întristată, se ruga când avea fericire în suflet. Atâta se ruga încât nu se ocupa cu multe lucruri doar stătea la rugăciune, şi se ruga ca un copil. Atâta se ruga încât când se ridica de pe genunchi de-şi scutura şurţul, faţa îi strălucea. Era luna urmatoare de după Brumar şi încă nu căzuse zăpadă, de-abia în ajun de Sân’ Nicolae. Într-o zi fata plecă dorind să aducă apă de la râu, căci fântâna li se îmburdase de cu toamna şi când ajunse găsi râul îngheţat. Îngenunche în zăpada de lângă apă şi sparse gheaţa cu mâinile. Lăsându-şi mâna căuş in apa îngheţată bău doi pumni de apă şi apoi fără să-şi dea seama, pentru că se afla în genunchi, începu să se roage Domnului ei. Se ruga să o scoată la lumină din întuneric. Stătea îngenucheată în zăpada afânată şi rece şi trecu mult timp, două ceasuri, şi măicuţa ei se mira de ce nu mai vine Opriţa cu ulciorul de apă, dar Dumnezeu îi ascultase rugăciunea şi începu să se facă lumină în chipul fetei în timp ce afară se îmbezna. Când fu întuneric electric afară Opriţa strălucea asemeni unei lumânări, toată fiinţa ei se preschimbase. Ochii ei erau acum ca argintul topit şi obrazul ei era ca flacăra aurie şi mâinile ca Duhul Sfânt. Satul acum se cufunda în noaptea lungă din ajun de solstiţiu, o noapte neagră asemeni viselor de singuratec sau de băieş la gherlă şi doar câte o stea se vedea sus spre cer. Fata cu chip de lumină stând în genunchi pe zăpada care îi refracta frumuseţea incandescenţei sale privi cerul şi i se păru că aude un glas. I se păru că aude un glas din cer. Stelele o chemau şi îi spuneau: ‘Şi tu eşti acum asemeni nouă, Opriţa.’ Glasul devenea gradat tot mai puternic pe măsură ce apăreau mai multe licăriri pe cer: ‘Eşti o stea acum, Opriţa. Eşti o picătură de apă în şuvoiul viu.’ Şi doar când lumina nopţii începu să o ridice încet-încet în văzduh văzu
Posteaza comentariu