O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
zicea englezul ăla „o candelă în vânt” şi ca în cântecul acela slave song: „Nimeni nu ştie necazul ce l-am văzut/ Nimeni nu-mi ştie durerea/ Nimeni nu-mi ştie necazul ce l-am văzut/ Glorie Hallelu Yah.” Mamă, ce momente de film de Hollywood pe scenariu de roman englez; eşti unică, Mamă, tu trebuiai să fii domniţa cu nume de safir. Sufletul tău e spaţiu de saga. E naşpa, răul e în lume, e iarnă, dumneata, Mamă, nu mai eşti aici şi acum pare că va trebui să stau în casă cu un chiup sufletesc bolborosind mereu de zgomot şi furie, ca vinul; nu ştiu ce aş putea face, presupun că nu pot decât să mă prezint la unitate; ei bine, voi sta, şi după mine se va spune că nimeni n-a ştiut să-şi iubească cei ce sunt ai lui mai bine – dar aceasta trebuie să fie nu ceva trecător ci o decizie conştientă. Sau poate o să rămân pe Titanic cât mai mult timp pot. Oricum adevărul e că de aceea mi-am alesc credinţa pe care o am, - calvină, americană, sectară sau oricum mai poate fi numită – fiindcă e cea pe care am găsit-o eu care mă ajută să supraviețuiesc psihic în continuu, da, fiindcă asemeni Christosului meu la care găsesc alinare şi eu sunt străpuns în duh, cum şi dumneata Mamă ai avut sufletul străpuns. Şi de altfel credinţa pe care o am e singura care mă face să cred cu adevărat, după măsura vasului de lut care sunt. Tot restul e doar estetică şi frumos, aproape.

Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Departe în noapte târât am fost Luminat de furia pâlpâindă Împiedicându-mi paşii prin pămăntul spart De şuvoiul mileniilor În apropiere este Edenul ingenuu Dar mă înecam în mlaştini Agăţându-mi privirea de ghearele fulgerelor Nocturni pereţi ai oboselii înnegriţi de umbre În îndoiala intersectată Mâini îngenuncheate între coloane de timp Mergând în cerc mă împiedicam de aceeaşi piatră Târât între ochi şi pământ sub sigiliul fricii Departe în noapte târât am fost. Învăţ că eşti flămând cu adevărat doar când ai mânca orice, eşti fericit cu adevărat doar când ai putea să renunţi la orice şi iubeşti cu adevărat doar când poţi să iubeşti pe oricine. Teoretic. Eu nu pot asta, în ultima vreme am o existenţă extrem de privată şi un suflet extrem de privat în genul domnului Leonard Cohen şi cu puţine, puţine, doar câteva excepţii, eu nu prea iubesc pe altcineva decât pe dumneata, Mamă, de parcă aş fi din Italia. Iubirea mai ales pentru om e un ceva imposibil, ca şi rugăciunea, mai degrabă ne vor creşte pene mari şi înmiresmate din braţe şi vom zbura decât să ne rugăm şi să iubim cu adevărat. Eu cel puţin nu pot decât să-mi umplu gura şi dinţii cu ţărână şi să mă privesc pe mine însumi cu suspiciune ca un străin, lacrimile mi s-ar transforma în lacrimi în caz contrar. Nu am bani, nu am ajutor social, nu am posibilitatea să mă angajez, cartea cu Bliume încă n-a apărut, tu eşti în cer, mamă, şi eu sunt jos pe pământ, foarte jos. E greu şi de tata, dar parcă întotdeauna a fost greu de tata, ca de orice Mucenic refugiat. Doar cu scrisul mă mai alin, cred că dacă n-aş scrie aş merge afară să sparg cauciucurile la maşini, să fur bolovani ori să mă înscriu într-un vreun partid politic. În plan vizibil sunt un om sărac şi amărât cum a spus un distins frate în credinţă, dar cred că până la urmă nu am ce face şi voi vedea ce are pregătit Dumnezeul evreilor şi al nostru pentru mine, asta voi vedea sigur, iar de când ai plecat e şi mai greu, Mamă acum sunt singur, mai singur decât Camus, Cioran şi toţi latinoamericanii ăia din Cien años de soledad la un loc, şi asta cum spun Shangri-Las cu mai multă emoţie şi mai puţine cuvinte „...it's sad” - Stai pe canapea privind în gol şi eşti mai gol decât peretele dinaintea ta, asta înseamnă că ai pierdut totul, în plan sufletesc axioma pe
Posteaza comentariu