O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
care am descoperit-o în legile cosmosului sufletului meu e că dacă nu-l pot iubi şi pe Maurice, nu pot iubi, şi în viaţa mea se află atâţia Maurice. Am un sentiment neplăcut, Mamă, mă simt ca Jung când îşi punea întrebări, dumneata ştii despre ce vorbesc, dar e adevărat că deşi nu-i prea iubesc pe oameni şi nu mă iubesc nici pe mine, pe dumneata te iubesc, Mamă, pentru că te iubesc, pentru că deşi n-ai ştiut-o niciodată toată viaţa ai fost tămâie în mâinile făcute căuş şi incandescente ale Mariei noastre, iar pe mine ce n-ai reuşit tu să mă-nveţi de când eram copil, umorul, m-a învăţat până la urmă, după zeci de ani, suferinţa, continuă, neîntreuptă ca un lanţ pornit de drujbă tăindu-mi în instalaţia de beteală şi lumină săracă a sufletului şi tot ce mai pot să fac e să mă uit la Taylor Swift şi să sper în ceva mai bun şi pentru mine chiar dacă acel ceva mai bun fie doar ca un cal năzdrăvan să mă ia de pe pământ de pe drumul meu prin care să trec pentru a merge în lumină lângă tine. Mamă un lucru pe care l-am învăţat de când ai plecat e că dacă stai cu oameni naşpa ajungi ca ei, oamenii sunt puţini ca dumneata şi să încerce omul să-i schimbe pe oameni e o nesăbuinţă, iar inima omului e un abis în care te poţi pierde cum spune Scriptura. Viaţa ta a fost ca viaţa lui Louis Armstrong şi poate chiar acum, dumneata, Mamă împreună cu tot cerul cântaţi cântecul acesta - „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows my sorrow/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah/ „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows but Jesus/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah.” – iar de acum veşnicul Louie îi suflă tonurile într-o trompetă de lumină primită de la un heruvim şi dumneata eşti acum parcă mai îndepărtată de mine decât universul şi mai proape totuşi decât Chipul lui Dumnezeu, iar eu – dumneata ştii - toată viaţa am fost Micul Prinţ. Am fost întradevăr un prinţ în familia mea ca toţi ceilalţi şi înaintea lui Dumnezeu, dar nu mi-am înţeles menirea şi am fost un prinţ rău, până azi mintea mea înăbuşită de ignoranţă a fost o sămânţă negerminată. Un lucru pe care mi-l amintesc, una din cele mai vechi amintiri ale mele era cum eram la creşa cu ferestre zăbrelite care după ani de zile a fost transformată în judecătorie şi o îngrijitoare mă ţinea la fereastră când a trecut tanti de Centanni cu Gianino care pe atunci şi el era un copil cu ceva mai mare ca el, blond cu părul mare. Îi recunoscusem imediat şi îi salutasem spunându-le să mai stea puţin că apoi putem merge împreună acasă, dar ei spuseseră că trebuie să meargă spre gară. Mama lui Gianino, tanti Viorica, era asitentă medicală la un spital de copii şi avea un dar nemaiîntâlnit să îngrijească de copii; nu doar că făcuse injecţii şi uneori le mai dăduse mâncare la toţi copiii de la blocul nostru, dar copiii, eu deasemenea, şi cu ea erau preteni, la fiecare copil mic, după maică-sa, cel mai mult îi plăcea de tanti de Centanni – ăsta înseamnă har, iar harul cel mai adesea este dat de sus oamenilor obişnuiţi. Mie ca oricărui copil mai mic care vrea să fie prieten cu cei mai mari ca el, îmi plăcea să stau în preajma lui Gianino. Când intrasem pe clasa întâia şi plecam acasă de la 12 ai mei nu-mi dăduseră cheie la gât, în schimb tu Mamă îl rugaseşi pe Gianino care termina şi el la 12 sau la 1 să-mă găzduiască până la ora două. Era un ceas grozav, povesteam despre tot felul de lucruri, atunci am mâncat prima dată ceapă, ceapă roşie cu supă de fasole încă destul de caldă de dimineaţă, mie îmi era frică de ceapă pentru că mă usturau ochii şi îi dădeau lacrimile. La o farfurie de supă mâncam o ceapă întreagă tăiată în două. Alteori când era vacanţă îmi dădea un măr pe care mi-l
Posteaza comentariu