O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
spăla şi mă întreba dacă nu voiam să-l şi şteargă; nu auzisem niciodată să şi ştergi mărul după ce îl speli. Ascultam Bob Marley la radio, ne plăcea foarte mult în vremurile acelea Bob Marley era rege ca şi acum şi acum din 20 iulie 2011 sufletul meu e asemeni personajului feminin din No Woman Nuh Cry, una din constantele făcute de D-zeu în acest cosmos al variabilelor, iar într-o vreme Gianino chiar avea ochelari de soare negri maţi ca băiatul rasta din videoclipul Waiting în vain. Prietenia cu Gianino fusese ca o familie, iar aceasta probabil că aşa a şi fost pentru că pentru italieni spre deosebire de români familia nu se reduce la legăturile de sânge, arhitectura inconştientului colectiv italian este astfel proiectată într-un mod vizionar şi precis precum un dom renascentist florentin, aveam să mă gândesc târziu, după ce trecuseră zeci de ani şi de mult Gianino era holoangăr în Salerno iar tu, Mamă, suflet în cer. Oamenii ar trebui să fie liberi să călătorească şi să se poată stabili oriunde, n-ar trebui să mai ţină nimeni de graniţe ca orbul de bâtă, pentru că astfel viaţa, fiinţa, inconştientul colectiv şi spiritul însuşi se îmbogăţeşte. Eu în scurta lui viaţă avusesem Italia întreagă în cartea „cu Cuore” din micuţa lui bibliotecă de copil şi la două uşi distanţă, la uşa albă vecinilor pe care la un moment dat fraţii de Centanni îşi scriseseră numele cu abţibilde cu litere albe şi verzi aduse de bişniţari din fosta RFG: „D-E C-E-N-T-A-N-N-I.” Toate astea au fost în copilărie când demult pentru mine, Mamă, chiar şi mâncatul unui măr era un adevărat ritual, complex ca o ceremonie de consacrare a unui ostrov de coral din Polinezia, muşcând din el în o mie de feluri diferite şi putând să dureze o oră întreagă. Pentru el spatele blocului, plin de bălării, urzici, frunze late de limba oii, foi uriaşe de brusturi mari ca nişte ferigi gigantice, dispărute nu se ştie când, se transforma într-o sălbăticie sudamericană, iar apa Galbenei ce trecea dincolo de sălciile plângătoare, bătrâne ce aveau să fie tăiate aproape toate mai târziu era un adevărat Mississippi şi cea mai mare bucurie a lui a fost când pe mica albie a râului chiar în dreptul blocului lor se formă la un moment dat o mică insulă. Când au coborât mai mulţi băieţi cu două camere de tractor în jos pe râu până la cascada de peste conductă, căzând în râul cu apă puţină şi udându-se toţi cu apa murdară, poluată şi neagră de la spălatul minereului din sus de la mina de cupru şi metale neferoase de la Boiţa. Ce-mi aminteam era că atunci pe durata scurtei călătorii pe camera aceea de tractor de la blocul lor până în josul apei la conducte dincolo de ieşirea din oraş fusese Huckleberry Finn pe pluta lui şi a negrului Jim. Copiii mai mari ale cărora erau camerele merseseră după aceea cu ele mai departe, până pe Strei şi cine ştie până unde, el însă nu avusese curaj apa devenea mai adâncă. Oricum era păcat pentru că acesta fusese un vis al meu, un vis aproape împlinit, de când am citit Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain de şapte ori pe clasa a doua de şcoala primară visasem - şi plănuisem împreună cu un coleg de clasă – să ne facem o plută cu cort indian şi catarg şi să coborâm cu ea pe Galbena, din Galbena să dăm în Râul Mare, din Râul Mare în Strei, din Strei în Mureş şi tot aşa cu pluta, în Tisa în Ungaria, în Dunăre, în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Marea Marmara şi Marea Mediterană cu pluta, pluta să treacă de Gibraltar, să traverseze Atlanticul cum a mers Huck Finn pe Mississippi şi ca ăia de pe Kon Tiki şi să ajungă în Alaska, pământul unde Canada şi America se întâlnesc, unde să rămână un timp. Dar dintodeauna am avut rădăcini în pământul acesta de parcă aş fi fost un om al lui Arcimboldo cu
Posteaza comentariu