O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
picioare terminate cu rădăcini străpungând pământul Haţegului, dar de acum de când ai plecat parcă artera mea aortă e conectată la acest pământ, pământul în care am devenit noi. Ăsta, cu pluta, fusese visul meu cel mai mare în copilărie, îmi făcusem chiar şi bagajele într-o raniţă soldăţească de-a lui tata, îi spusesem şi învăţătoarei în faţa clasei că nu pot rămâne la ore că trebuie să plec în Alaska. Camerele de tractor erau una a lui Gianino de Centanni, iar cealaltă a unui băiat din alt bloc. Cu două uşi înainte de noi cu un etaj mai jos stătea familia de Centanni, mamă româncă căsătorită a doua oară, venită din Braşov aici în oraş cu patru copii italieni orfani de tată din prima căsătorie. Oricine a văzut filme cu italieni îşi poate imagina cam cum este o familie de Italia, însă noi eram de părere că trebuie să-i întâlneşti ca să cunoşti ce înseamnă pentru ei familia. Ca şi creştinii epistolei către Diognetus erau oameni obişnuiţi dar în acelaşi timp foarte neobişnuiţi, într-un cartier de blocuri de valahi crânceni, încruntaţi şi crunţi. Dumneata erai prietenă cu mama copiilor iar eu eram prieten cu Gianino, băiatul cel mai mic al doamnei de Centanni, care era cu vreo trei ani mai mare ca el. Familia de Centanni era unică din tot ce cunoşteam atât eu cât şi dumneata, mama mea; la ei uşa era toată vremea deschisă ca la o biserică romano-catolică, deşi nimeni din familie nu era prea religios, iar în plus aveau un fel de a primi pe oricine aproape în familia lor. Eu spusesem de multe ori că fiecare îşi avea familia lui dar cu de Centannii pe scară te făcea să te simţi ca şi cum ai mai fi parte încă dintr-o familie, ăştia-s italienii – nici măcar nu trebuie să se străduiască să fie aşa – aşa-s ei. Cei doi băieţi mai mari cu un an diferenţă la ani între ei, care erau cu mult mai mari decât mine, pe când erau copii de grădiniţă se tot băteau, dar în rest toată viaţa doamna de Centanni nu a avut nici o problemă cu copiii ei care o iubeau şi o respectau într-atât de parcă de parcă nu ar fi fost băieţi de pe stradă ci s-ar fi desprins din vreo ilustraţie a cărţii Cuore a lui Edmondo de Amicis. Aici în România oamenii au fost foarte impresionaţi de ruşi şi de idealurile lor sau de nemţi şi ideile lor şi exceptând poate comunitatea reînmugurită greco-catolică, noi ceilalţi i-am privit poate întotdeauna pe italieni cu o lipsă de reverenţă, gândindu-ne că totuşi italienii nu produc idei ale căror rădăcini pătrund până în temeliile pământului schimbându-l până la irecongoscibilitate, cum a fost acel dictu idiş E=mc2, nici nu scriu romane superbe de câte 700 ori 1000 ori 1200 de pagini bucata. Dar familia este miracolul Italiei, pentru ei familia este lucrul cel mai important, ei încă trăiesc lucruri care pentru noi au devenit doar idealuri pierdute ori iluzii risipite. De la fraţii de Centanni de aici din Ţara Haţegului până la verii lor din Veneţia, de la Sfântul Părinte Papa până la şeful Cosa Nostra din Sicilia, fiecare italian simte că aparţine unei familii, aparţine de cei cărora le pasă de el. Poate de aceea este Italia numită pământul iubirii pentru că acolo oamenii iubesc, încă iubesc, asta simţise probabil oricine călcase pragul familiei de Centanni aveam să mă gândesc după ani de zile când pentru cei mai mulţi lutul chipului vieţii mele avea să-şi piardă trăsăturile pierzându-se în apa neagră a uitării, simţisem că oamenilor aceia, oameni ca toţi oamenii cu virtuţi şi cu păcate, le pasă de tine; uneori îţi vine să-ţi pui întrebarea, cum se face că un om simplu care mai şi fumează când îi vine, mai şi bea, mai şi face ce simte, omul acela e om adevărat, în vreme ce tu îngropat în cărţi căutând înţelepciunea şi dorind după mintea ta trufaşă şi înceată să
Posteaza comentariu