O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
cucereşti harul, tu - după cum spune Talmudul - ai ieşit din omenire, asemeni Virginiei Woolf ori lui Nietzsche; de multe ori poate ar trebui ca oamenii simpli, copiii şi îngerii să spună aproape tuturor intelectualilor pământului cântecul: „v-am cântat de jale şi n-aţi plâns”, dar pe de altă parte aşa e, cum spuneai tu, Mamă, oamenii te ascultă, te compătimesc şi după aia, după ce te desparţi de ei, în familiile lor de categoria a II-a, râd. Toţi fac aşa, fie că-s sfinţi sau neghină, toţi facem aşa, românii. Toţi dădeau impresia de şmecheri, dar erau cuminţi şi mari erau tot cuminţi, iar dintre toţi cel mai cuminte era cel mai mare, un băiat gras, mare şi bun, cu părul lung, fumând un pachet de Ronson pe zi, cu zâmbet şi suflet ascuns de înger romano-catolic, privind parcă uneori deasupra pământului, iar alteori pământul. Iar Gianino era poate cel mai tare băiat de la el din clasă, dar avea un suflet blând ca de cavaler Templier sau Ospitalier de acum o mie de ani, ocrotitor al pelerinilor în drum spre Ţara Sfântă. Ei aşa îi cunoşteau, acum sufletul omului nu-l ştie nimeni, doar Dumnezeu, dacă crezi în el, dar spre deosebire de casa noastră sumbră şi nenorocită ca un tablou rembrandtian întunecat şi plin de lumină totuşi, casa lui Gianino era un teritoriu al copilăriei fără capăt aproape precum spaţiul cosmic ori dulapul de la etaj din casa de la ţară din seria Narniei, paradoxal totuşi pentru că nenorocirea lovise atunci în casa orfanilor italieni şi nu în casa familiei noastre, în apartamentul lor de aiuriţi şi minunaţi profesori de gramatică și literature ai copiilor de mahări cu funcţii şi mafioţi ai industriei şi de oameni săraci totodată, o casă sufocată de cărţi şi e adevărat totul, trist de adevărat că pentru Dumnezeu şi om nu nenorocirea contează ci răspunsul la ea. Eram cu toţii îmbrăcaţi cam toată vremea ca nişte vagabonzi şi deseori mâncam ce se putea, dar aveam înghesuită în apartementul cu două camere în care locuiam cea mai tare bibliotecă personală pe care am văzut-o vreodată pentru că tata a avut un vis ca Martin Luther King, era asemeni omului cu idei al vechii literaturi ruse, neînțeles și susținând de fapt societatea. Familia noastră a avut cărţi întotdeauna într-un exces ce nu poate fi descris și întradevăr jertfa ei a făcut oameni. Dacă e să aduc vorba de mine aici în Haţeg sunt destui oameni ca dintotdeauna care mă batjocoresc, dar întrebarea mea, marea întrebare pentru mine este ce să aleg, orgoliul sau compasiunea. Până acum voiam să mă duc peste tot şi să-i ajut pe toţi, pe prieteni; acum văd că mai bine fac dacă stau acasa, că preoţii au dreptate şi oamenii sunt răi. De-acuma când o să mă duc undeva n-o să ştie nimeni cine îs şi n-o să stau prea mult ca să mă cunoască. Christos a zis: "Feriţi-vă de oameni..." - mai sunt şi oameni care ar putea fi numiţi buni dar sunt ca sarea în nisip. Nu ştiu ce sunt – aş spune că sunt un om obişnuit dar oamenii au spus întotdeauna că nu sunt un om obişnuit. Oricum sunt ce mi-am dorit să fiu toată viaţa din prima copilărie, ce mi-aş fi dorit să fiu dacă aş fi avut posibilitatea să aleg, sunt livedean – de asta mi-e sufletul aşa dur, sunt ce au fost rudele bunicii mele Ana şi nu a fost ea, Ana a fost o fiinţă cum poate nimeni în satul Livadia de Coastă nu a mai fost. În claviatura delicată a sufletului meu seamăn cu bunica mea, dar în restul seamăn pe unchi-meu Ianăş, fratele ei care nu era înger ca Ana ci era un om ca noi toţi oamenii, pace peste el, era un om cu suflet pietros, bolovănos ca toată Ţara Haţegului. Iar dumneata, în ultima ta zi terestră, 18 iulie 2011, tristeţea de pe chipul tău era tristeţea pentru mine, poate sună stupid dar ca şi Jack Dawson care rămânea pe Titanic şi se gândea nu la el ci la Rose care cobora cu barca,
Posteaza comentariu