O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
adevăratele stele sunt oamenii, după cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere! ’ Visase. Noaptea trecuta, visase. În visul ei se amestecaseră “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o altă zonă dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citită la Radio Europa Liberă şi cu unitatea militară la care îşi ţinuse jurământul fratele ei, Cristi, de parcă toată lumea veche, toată lumea cunoscută era o unitate militară. Maria îşi amintea cum atunci la jurământ Cristi îi spusese că toţi ideologii ăştia luminaţi care ne îndrumă spre veacul aurit al comunismului nu au lumină nici cât o flacără de lumânare; „Tot aşa acum cărţile lui Dostoievsky sunt lăudate peste tot ca şi mari cărţi creştine dar de fapt eu, cel puţin, mă cam îndoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. „Sofia Marmeladova ar fi putut să-şi ajute mult mai mult tatăl dacă s-ar fi căsătorit sau ar fi mers la mănăstire. Am cunoscut cazuri din acestea. Dar Dostoievsky nu e compasiune, e Shakespeare.” Jurământul ăla fusese ceva de văzut însă fratele ei avusese mari mustrări de cuget că trebuie să jure. Mulţi oameni chiar din biserica lor nu inţelegeau. Şi ei erau creştini, şi ei juraseră acum cinci, zece, douăzeci sau treizeci şi cinci de ani. Cât despre Dostoievsky, Cristi spunea că era puţin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura să fi făcut asemenea producţii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi să fi gândit astfel. În esenţa Dostoievsky, continua el, se trăgea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichităţii, pe care Augustin le condamna întratât. Şi apoi îl cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, dacă rădăcina este otrăvită, cum ar putea fi altfel fructul? ‘Dar, cine ştie, poate Cristi nu are dreptate şi nici prima mie de ani de creştinism, ’ îşi spuse ea în timp ce privea amintirile visului ce-l visase, aşa cum stătea acum în dreptul ferestrei. Dumnezeu e bucurie, întratât de multă bucurie încat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai există cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu începe prin bucurie în mijlocul flăcărilor şi lacrimilor, zidurilor arse şi înnegrite. Dumnezeu începe atunci cand eşti din nou copil şi întinzi mâna să primeşti mărgăritarul vieţii fără sfârşit precum copilul din poveste. Rotea elementele unui cub Rubik, fără să-i acorde prea multă atenţie până când văzu că are în faţa ei o cruce grecească, roşie. Pătrăţelele libere erau toate galbene. Crucea purtată de mâinile lui Iisus din Nazaret, Hristosul nostru. Adevărul făcut din sângele august al lui Dumnezeu. Durerea din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers. Suferinta lui nu a noastră se gândea Maria. Lacrimile de sânge ale lui. Cea mai mare suferinţa tot Dumnezeu o poate simţi fiindcă exponentul complexitatii conştiinţei sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru el pentru ce el e infinit. Ocean de nestrăbătut, mare fără începuturi, focul care arde în deşert, focul care nu se mistuie niciodată. Binecuvântaţi sunt oamenii care l-au vazut pe Hristos. Cum ar putea fi altfel dacă a putut spune atunci ce se întamplă acum? Cum ar putea fi vreodată altfel? Cum ar putea sa nu fie viu cand a facut viaţa din pământ, cum face un ţăran o casă. Iar lacrimile ochilor nu ajung şi n-au ajuns niciodată. Fiecare om are nevoie de un înger, dar… de ce oare oamenii în care iţi pui cele mai mari speranţe, te dezamăgesc? Va avea vreodată şi ea un înger? Şi cântecul ăsta acum doar o întrista. Din cântecele străine Maria înţelegea cam doar refrenul, ceea ce
Posteaza comentariu