O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
care am fost cu tine, Mamă în care stăteau în picioare înainte de a se pune pe genunchi pentru rugăciune grupuri de femei simple de la ţară fiecare cu un alt fel de a-şi pune baticul desprinse parcă din tablourile cu imagini butucănoase şi reale pictate pe sticlă irizată ca un vitraliu ale lui Generalič. Îmi amintesc cum citeai în cartea Genji şi în cartea Întâmplări din pavilionul roşu, cum mergeau nobilii japonezi de se retrăgeau pentru o vreme la mănăstiri de ale lor. Şi dumneata ai citit prima povestirea Maica de la capătul celor nouăzeci şi opt de trepte din cartea Zbucium (proză feminină chineză); le povesteai prietenilor tăi şi copiilor lor care deja erau şi ei oameni mari când mergeam cu ei vineri noaptea la maslu la mănăstire dar reacţionau ca oamenii mari care priveau desenele lui de Saint-Exupery, nu înţelegeau, nu degeaba am spus că dumneata trebuie să fii Mama Micului Prinţ, eu însă în acest moment nu mă simt ca un prinţ, mai degrabă mă simt ca soldatul din povestirea lui Salinger. Însă când ascult un cântec anume al lui Mireille Mathieu îmi ies flăcări din care picură petrol din tălpi şi trec printre stele ca în albastrele vitralii cinematografice colorate şi şlefuite de Marc Chagall până spre tainicul loc în care eşti dumneata acum luminată de Chipul lui Dumnezeu. Da probabil că eu trebui să fiu soldatul american, iar dumneata eşti Esmé şi eşti mult mai deosebită decât Esmé deşi Esmé e îngerul păzitor al soldatului, pentru mine eşti tot ce ar putea fi vreodată şi acum am pierdut tot ca Feodor Mihailovici Dostoievski la ruletă, dar după ce tortura ultimei secunde din ceea ce oamenii numesc de obicei viaţă va trece în sfârşit, atunci voi primi totul înapoi, atunci îmi voi trăi menirea şi voi fi fericit cum pe pământ nu am fost decât împreună cu dumneata, Mamă, atunci vom fi aşa cum am fost proiectaţi să fim şi vom fi cu adevărat noi înşine, lumea nu va şti nimic, dar în ceruri noi doi ne vom bucura şi va fi acolo sus unde dumneata mă iubeşti şi inima ta e pentru mine acest singur, păcătos şi atunci în clipa aceea de eternitate atât de mântuit pentru totdeauna o bucurie mai mare decât ar fi aici jos în România dacă Regele Mihai I ar fi repus în drepturi, iar eu acolo as fi pe veci un melekh peste mine însuşi şi nu un lamekh asuprit de sine însuşi. În rest pe aici e aşa de cum îi e păsării să-şi târască aripile rupte în mlaştinile de pe malul celălalt al lacului artificial unde am mers noi trei atunci să adunăm scoici şi ceasornicul universului trebuia să se oprească în loc acum două săptămâni şi jumătate ca la moartea lui Isus Hristos. Vreau să-ţi spun o poveste veche, Mămică, despre mama Părintelui Arsenie, acest sfânt al pământurilor noastre. Femeia care a născut Soarele şi Luna. P-aicea la Hateg pân părţile noastre Soarele adăsta mai mult ca prin alte locuri. O fost undeva prin nişte locuri îndepartate o femeie care o purtat Soarele şi Luna în pantec, şi Soarele şi Luna în plamadire îi picurau în privire, transformându-i lacrimile în tămâie. Şi când născu fu răsăritul. Primul răsărit al Soarelui cu raze zgrunţuroase şi zdrenţuite de aur, primul răsărit de Lună cu strălucire rembrandtiană de diamante indigo. De fapt Soarele şi Luna sunt una, un singur om, Soarele şi Luna sunt omul purtator de nimb şi sufletul indigo al omului. Ea le-o născut pe amândouă dar de fapt Soarele şi Luna sunt una, sunt un singur om. Soarele e trupul şi Luna sufletul, ori Luna e trupul şi Soarele sufletul dar asta nimeni n-o mai stie. P-aicea pân părţile noastre Soarele adasta mai mult ca prin alte locuri şi Luna scapără noaptea ca Soarele cum scapără solzii de păstrăv în răsărit. Pe aici prin ţara asta Soarele multă vreme răsări din codrul de după Prislop fiindcă lumina răsare din singurătate iar pustiul pentru
Posteaza comentariu