O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
sfinţi e o mama iar noaptea Luna ardea ca un galben de aur din turnul bisericii lui Nicodim din Tismana, bisericuţa de piatră veche, ortodoxă dar aducând a templu budist. De fapt Soarele şi Luna sunt una, sunt un singur om. Acuma de mult Soarele nu mai răsări, şi nici Luna – sufletul lui; nu le mai vedem pe cer. Oamenii însă zic că Soarele e aici, cumva, şi Luna – altfel n-ar mai fi lumină. Noi nu mai avem decât cerul, pătat de puzderii de picuri de stele şi lumina asta fara sursă despre care filozofii spun ca nu ştiu de unde vine. Asta conţin toate cartile lor, asta spun cei ce le-au citit pe toate. Mamă, cum pot să spună oamenii că acum pe pământ nu se mai întâmplă miracole când chiar eu am scos la atelierul foto o fotografie de-a ta scanată, făcută în anii ΄70 cu colegele şi colegii profesori de la şcoala din Sânpetru şi acuma am văzut aici în lumina asta transparentă de chilie de o zi şi o noapte că pe imaginea fotografică pe negrul părului tău, negrul de corb al părului tău pe care atâta l-am iubit din copilărie, strălucesc stelele Carului Mic cu oiştea Stelei Polare. Dumneata eşti acum în stele, Mamă, acum tu eşti în cer, da, probabil că acum tu eşti în pâlcul de lumină al Maicii Domnului, pe care oricum ar fi nici o Reformă religioasă n-o poate scoate afară din cer, nici fariseii din ziua de azi care unde te doare mai tare acolo pun degetul mereu şi care apasă unde apasă greutatea mai greu şi nu vreau să încerc să fiu eu Walter Scott dar sunt prea mulţi credincioşi care nu ştiu când e vorba de altă persoană decât să râdă, sunt mari urmaşi ai lui Christos dar nu-i lasă pe nenorociţi nici să jelească în pace şi uneori consider deşi sunt mistic că avem nevoie să se mai întoarcă puţin şi domnul Voltaire ca un alt Vlad Ţepeş - al ciocoilor spirituali din Biserică -, tu eşti în Ierusalim pe stea, acum tu EŞTI Mama Micului Prinţ, Mamă. Acum diadema ta, pentru care nu s-au găsit niciodată bani jos pe pământ, sus în cer este cununa de pietre de lumină şlefuită a Ursei Mici cu ametistul în patru colţuri al Stelei Polare. Cât despre mine - care de micuţ la genunchiul tău în biblioteca tatei am învăţat legea aproape benedictină a scrisului: dacă vrei să scrii, citeşte -, cred că acum e rândul meu, iar în celelalte lucruri şi eu ca atâţia alţi pelerini vreau să plec, nimic nu mă mai ţine pe pământ, iubirea mea a plecat odată cu dumneata. Sunt doar o creatură “amărâtă” prăbuşit într-un oratoriu pe un covor diagonal şi între un dulap scund aflat pe podea în care nu este nimic şi o icoană măiastră cum nici măcar icoanele nu sunt de obicei, neobişnuită ca poarta spre veşnicele câmpuri ale vânătoarei şi prin sufletul meu a trecut atâta timp şi am uitat că oamenii am fost proiectaţi să ne bucurăm pentru fiecare lucru şi să avem sfere luminoase în jurul frunţilor noastre înfrânte şi singurul lucru pe care îl pot face e să realizez ca Shoby că tu eşti pentru mine tot ceea ce este mai important, Mamă şi altceva nu sunt în stare să fac. Dacă Teologia mi-ar da putinţa de alegere, aş muri chiar acum ca o piele roşie, aş fi murit în timpul ce a trecut de când am fost despărţiţi. E adevărat viaţa privită dintr-un oratoriu e frumoasă chiar de nu poţi să te rogi, dar nici măcar acesta nu e lucrul cel mai important pe lângă dragostea de Dumnezeu. Acum când stau acasă singur în camera mică şi aud prin fereastra cu un singur geam închis cum afară în cei doi salcâmi de la bloc păsările cântă împreună cu Celine Dion My Heart Will Go On – acest cântec dispreţuit de ignoranţi şi preţuit de ceilalţi, ca orice iubire, cât despre imaginea cât o carte poştală pe YouTube a Titanicului pe jumătate scufundându-se Muzele au spus poate: There goes the civilization; - mă gândesc că nu viaţa, nu frumuseţea veşnică a vieţii,
Posteaza comentariu