O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN) 2015 Felix Rian Constantinescu

Autor : Felixcopilbatutnebun
Felixcopilbatutnebun
nu Felix ci tu, Mamă, tu eşti lucrul cel mai important, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi tot ceea ce-mi doresc de la viaţă, evanescentă şi eternă, e să ne revedem toţi trei şi să fim împreună şi să fim fericiţi ca Dumnezeu, cei care ne-au numit mama lui Felix şi Felix pentru totdeauna şi mi-e dor de dumneata, Mamă, îmi amintesc scrisul tău, felul în care îmi scriai numele, eu am fost şi sunt iubirea ta, Mamă, şi tu eşti a mea, cât voi trăi adică veşnic. cum mă chemai şi cum îmi modificai numele: Fekis, Fekys, Feki, Felixuţ, Flexli, Felixior, Fexli, Fexuţ, Felixel, Flex, Fe – cum îmi ziceau Marian fie iertat şi Nicoleta -, Felician şi cât n-aş da să mi le amintesc pe toate, aş da jumătate din sângele meu ca Garoffi. Pe Pământ e adevărat, nu ne vom mai putea vedea ca înainte niciodată şi am rămas singur pe pământul acesta înoptat unde este 20: 57 şi la blocul vecin au început manelele făcând ca Pământul să pară şi mai trist în supa de lumină clocotindă a cosmosului şi aşteptăm toţi să se deruleze caseta, aici sunt mai amărât decât un negru singur cu o chitară în vreo staţie de autobuz undeva prin Omaha dar în cer ne vom vedea şi toată veşnicia te voi ţine de mână, Mamă şi mâna ta va fi ca mâna unui înger pentru mine tu erai Julio Iglesias şi am fost despărţiţi pentru puţin timp doar într-o noapte de iulie şi cred că în ceruri acum porţi numele de Monica, numele sfintei mame a Fericitului şi numele Monicăi Vitti, acel alt eu însumi sau poate că acum numele tău este Esther şi pentru mine tu eşti Julio Iglesias şi n-am mai apucat să-ţi spun dar atunci la terapie intensivă pentru mine tu ai fost Chimo, acel cel mai preţios orice ce ar putea fi imaginat şi tu nu ai plâns, doar eu plâng în momente de singurătate la fel de triste ca un cântec de negru sărac şi fără mamă singur cu-o chitară înnegrită de ploi şi flăcări undeva pe-o stradă. Dar există şi o altfel de singurătate, o singurătate de hasid ţăcănit şi beatific, înjosit parcă mereu de târgoveţi pentru cât timp va fi vreodată între ei şi fericit de D-zeu pentru cât timp va fi lângă el. Mamă, dacă ar fi să-i spun ceva unui orfan e că după ce mama ta a plecat nimic în lume nu-ţi mai poate da sărutul Mamei, ca mama din minutul 0.89 din Ode To My Family, dar dacă mama a ajuns în cer – ca dumneata – atunci tot cerul te sărută şi până la noi ordine tot ce rămâne e darul amintirii. Îmi amintesc cum ziceai când am mai crescut să-ţi dau o pupă pe pod în Haţeg şi mie-mi era ruşine eu nu voiam, dar Mamica mea dacă voi fi primit şi eu lângă tine în cer te voi ţine de mână pe podurile umblate ale cerului toată eternitatea şi tot mi se va părea prea puţin. Tăcerea aceasta nesfârşită este întru tine, precum personajele lui Nichita Stănescu eu stau de o parte a cerului şi tu stai de cealaltă iar între noi e doar nimic, un nimic dincolo de care nici măcar tancurile nu pot trece, suntem cele două statui ale unei Maternităţi de nedespărţit cu dioritul saturat de iubire şi tăcere. Îmi amintesc de o mamă pe care am întâlnit-o în copilărie pe când aveam poate vreo cinci ani, mama unui copil neamţ care stăteau o la o stradă depărtare. Am mers amândoi pe străzile Bujacului până la un stadion şi ca întotdeauna când găseam eu undeva de mers am stat prea mult. Le şi pasam mingile care ieşeau din teren înapoi la fotbalişti. Şi bietul neamţ acasă îl aşteptau o mămică care deja scuipa flăcări şi doi câini ciobăneşti germani dincolo de poarta ferecată de oţel. L-a aşteptat la colţul străzii de nici nu a mai avut timp să zică ceva. Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat că au început să vorbească germană, ea în alto şi el să plângă încetuţ tot pe germană. Asta a fost o mamă îngrijorată cum ai fost şi tu, Mamă, de atâtea ori pe care am
Posteaza comentariu