POGORÂREA SFÂNTULUI DUH povestiri, schițe '04+'20

Autor : Const Felix
 
1.505 Vizualizari
POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
povestiri, schițe

Felix Rian Constatinescu
2004+2020

Parabolă nepătrunsă
(mormântul Bunicii – parabolă de jucărie)

O Mamă, un Copil şi un Mormânt.
Toamnă galben arzând.
Pe Mormânt sunt frunze de aur,
în părul Copilului sunt frunze bizantine,
în ochii Mamei iubirea
şi frunzele se amestecă cu lacrimi.
Şi Mama îi spune Copilului
să ţină lumânarea şi să apere lumina
de vântul de Noiembrie.
Copilul păzeşte flacăra
aşa cum îngerii îi ţin pe oameni în braţe
apărându-le sufletele.
Şi e Mormântul galben acum de frunze,
Mama indescriptibilă şi Copilul meditând.

Pogorârea Sfântului Duh

Era deja destul timp de când veniseră ungurii și în Țara Hațegului. Viața era grea, erau răscoale și vărsări de sânge, siluiri și silnicii, nu se mai putea trăi. Cnezii au început să-și schimbe numele și vorba. Pe mulți pe aici îi chemase Vladislav. Doar Paroșul, disperat, și răzlețiți alții pe ici pe colo se mai țineau de cea mai mare familie românească a lui Basarab I Întemeietorul Țării Românești.
Călugării și văzătorii parcă înnebuniseră, toate babele nu vorbeau decât de fiara din Apocalipsă care vorbea ungurește de n-o înțelegea nimeni și voia sânge de băieți pentru oaste și de fete pentru conacurile de curve din castelurile lor. Rău era să fii viu și se bucurau mamele când le mureau pruncii în pântec să nu mai vadă lumea asta făcută de necuratu Doamne iartă-mă da nu de Dumnezeu.
Satele se unguriseră. Bătrânii, cnezii și popii stăteau la sfat de noapte. Cum să se piardă numele lui Basarab și a lui Vladislav Vlaicu, al lui Mircea cel Bătrân și al lui Drăculea și Vlăduț? Cum o poci numele spânii ăia de poveste? Și popii stăteau și tăceau și chiar și la schit era prea liniște.
-Piere neamul, mă, oameni, spuneau pietrele uriașe din gardurile fânețelor. Cel mai vrednic sat să-și piardă vrednicia? întreba bufnița plângând în noapte.
Într-o zi au venit ospitalierii și le-au spus, ori vă faceți romani, ori vă piere satul! Așa le-au spus, erau și țăranii și femeile cu pruncii la sân pe uliță. Vine nobil maghiar și voi să vă duceți în gaură de șarpe cu cneazul vostru. Așa le-a spus.
-Ioane ce faci? l-a întrebat giupânița.
-Ce să fac femeie. Să mă fac Kendeffi ca țăranul de Cândea? Să mă fac Kenderessy, ca frate-său Cândreș. Să mă fac Ladislau? Eu sunt Băsărabă!!

Basmul muntelui Păpuşa

Era demult demult pân locurile aistea, demult. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor.
Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani. Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte.
Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii.
Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru
Posteaza comentariu