DESPRINDERE DE CITERÉA de Felix Constantinescu 2011

Autor : Const Felix
 
1.133 Vizualizari
DESPRINDERE DE CITERÉA

de Felix Constantinescu


2011

"Căci noi suntem de ieri şi nu ştim nimic"
Iov 8, 9

„You must unlearn what you have learned.”
Yoda, în Star Wars V

Doamnei Mona Chirilă,
Paclisa, 2020


Toţi oamenii care s-au născut vreodată pe pământ nu s-au gândit decât la un singur lucru. Toţi suntem Săruturi constantinbrâncuşiene, uneori sparte ori incomplete şi nu există explicaţii pentru toate acestea pentru că Dumnezeu nu dă explicaţii. În plus, secret fiecare fată doreşte să i se spună:
-Eşti atât de frumoasă, dar asta nu e totul...
Şi nici măcar asta nu e totul.

Un prieten, magister în teologie Y. mi-a mărturisit, răspunzându-mi la o întrebare, că s-a căsătorit gândindu-se că ce se va întâmpla cu el la bătrâneţe, s-a căsătorit fiindcă simţea nevoia unui ajutor. Nu mi-a spus că s-a căsătorit fiincă simţea nevoia de iubire şi pentru că simţea neapărat nevoia de iubirea celei care acum este soţia lui. Părerea mea dacă nu este because of LOVE şi dacă nu e iubirea ei cea mai bună dintre toate asemeni ciocolatei Lacta, mai bine laşi fata în pace.

Vis 1. Am visat – doar atât îmi mai amintesc că pe un perete se aflau diferite obiecte. Eu am întrebat dacă se poate să cumpăr o tapiserie pe care era brodată o formă asemănătoare cu un copac cu rădăcină, coroana şi rădăcina fiind unite în partea dreaptă de o formă geometrică asemănătoare cu două trapeze unite la capetele înguste unul în continuarea celuilalt şi fără linie despărţitoare între ele. Lângă tapiserie era atârnată şi forma după care fusese aceasta făcută; o matriţă de fibre textile cu găuri şi cu schiţarea aceluiaşi desen. Preţul pentru amândouă era 200 Lei, dar tapiseria cu copacul abstract avea tendinţa să se transforme pe când mă târguiam, într-un smochin pus în glastră. Eu deja aveam de plătit altundeva pentru ceva – nu mai ştiu pentru ce – 100 Lei, dar m-am gândit şi am zis că le cumpăr oricum deşi nu ştiam cum aveam să plătesc. Primul meu vis pe care l-am înţeles în întregime, primul vis care îmi spune că totul poate fi al meu.

Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile. Credinţa nu trebuie să fie o formă de narcisism. Credinţa e un ochi, mare, deschis în mijlocul frunţilor noastre asemeni punctului roşu din fruntea de devi a Indiei, un ochi atrofiat însă, orb, ori aproape fără vedere. Nu ştiam toate astea atunci cu toate că îmi închipuiam că ar fi trebuit să ştiu măcar ceva pentru că la cei 17 ani ai mei aflasem că suferinţa e un om, iar singurătatea e prietena lui şi deasemenea eram cel mai mare fan al lui Dostoievski de la mine din clasă, de fapt singurul, dar adevărul e că adevărul nu poate fi găsit în cărţi. Când am citit prima dată cărţile lui Dostoievski am aflat că sunt individ raskolnikovskian şi abia după aceea cu mari eforturi am început să încetez să fiu. Ştiu toate lucrurile astea dar le-am aflat abia la urmă, aşa cum doar venirea nopţii sugerează frumuseţea dimineţii, a cărei lumină e scursă deja ca un potop de pe pământ, doar câteva bălţi de strălucire mai adăstând nerisipite în jumătăţile înclinate ale trotuarelor ori în ochii oamenilor asemeni unor lentile suprasensibile, pline de emoţie şi de bulbul inconştientului germinând în conştient.

Era o iubire perfectă deşi era atât de un coşmar. Tobi privea într-o lume a frumuseţii ireversibile, a fetei ireversibile. În legea universului era scris ca nici o femeie să nu îmbătrânească. Un univers în care femeia era condamnată la frumuseţe. Tobi privea fata, atât de frumoasă şi atât de veşnică şi fata se transforma părul ei devenind
Posteaza comentariu