Animalele nu se opresc decât când mor 34 prosonete de Italism

Autor : Const Felix
 
1.041 Vizualizari
Animalele nu se opresc decât când mor
100 prosonete de Italism

/
2020+

1
Noaptea Minervei

În toiul nopții Minerva se răscolea în somn; nu era adevărat că Aurel murise! Constantinescu Minerva era din acele suflete elenistic-romane pentru care, spre suferința târgoveților, virtutea înainte de orice, ca pentru Catherine - singurul inocent al lui Shakespeare -, nu era o vorbă goală! Dar dacă e adevărat cum Copilul nu murise, atunci plecase! De când își ucisese singurul Copil îl visa în fiecare Noapte. Trăia singură ca o lupoaică în negură. Mai erau trei ore până la echinox iar casele șaizeciste ale uliței erau mute în noul întuneric al vieții sale. Venise la casa părintească doar în ziua când nu mai avea la cine să vină, mama ei dându-și duhul la ATI cu nouă ani în urmă. De atunci trăise singură mai ales după moartea Copilului. Ar fi vrut să se spovedească dar nu mai avea la cine, așa că rămăsese cu ochii înghețați ca două smaralde sărate în craniul topit de durere. Pierduse pariul cu viața și nu-i mai rămăsese decât Dumnezeu, cel care nu părăsește pe nimeni. Ba da, Copilul murise iar ea era Medeea mergând nebună pe străzile fără felinare ale Constanței, fără țintă, fără scop, doar pentru a fi legitimată de câte o mașină de Poliție, cu lumina Lunei răsfrângându-se în farurile stinse de sticlă albă, incasantă. Renunțase să-și mai analizeze viața, ar fi vrut ca ziua ce urma să fie într-adevăr umplută evenimențial de ceva și nu să fie o hologramă la lumina unui soare invizibil de tungsten. Tot ce se mai gândea, poate Aurel era tatăl! nu Copilul - ei. Acum, după înmormântare, găsea ridicole idealurile umane după Iubire contra orice, Dumnezeu de duminică, familie diurnă, vocație plătită. Sufletul ei era ca sârma oțeloasă a șerpilor, era menită să nu cedeze nici în moarte. Fericirea, credința, durerea erau lecții pe care le lăsase învățate în prieteniile tinereții, acum trăia, cum urcă o noatenă sus pe povârnișul costișelor de munte după Înviere sus în Carpații meridionali. Viața îi devenise o luptă, ca un martiriu în arenă, buza niciodată sărutată prea mult, acum era ridicată pe dinții ce aveau să cadă ignorați, într-o dârzenie demnă de Ion Jalea, sculptorul fără mâini. În piatra inimii ei mai rămăsese un loc neacoperit de iedere, calinitatea pe care o simțea față de o colegă de școală, Maria, pocăita, care o ajutase să treacă peste nebunia lumii, în adolescență și pe care n-o mai văzuse, dacă nu socotim fotografiile și desenele, de cinci ani. Oamenii spuneau că seamănă cu cealaltă Marie, I. Altceva nu-i mai rămăsese decât picturile pe care le făcea ca pe Pif ori Hercule, toate cu același model, Aurel - mort, cum fusese înainte de îngropare. Oamenii îi spuneau că nu era adevărat, că Aurel murise singur, dar poate că mințeau, din politețe, oamenii spun orice, cum spunea Valeria - și minciuna-i vorbă! Deasupra satului mănăstirea era răcoroasă ca o lacră de vinuri din vreun subsol din alți seculi. Poate că Aurel nu existase niciodată ci doar voise să existe, se gândea, și apoi nu mai voise, ceva se întâmplase - ruptură - după care pornise șuvoiul de sânge basarab al rugăciunilor. Ce mănăstire grozavă era închisoarea asta! Dincolo de fereastră pâlpâiau luminile electrice puse de oameni la crucile albe ale morților din generațiile trecute, cruci oarbe, morminte mute, litere grotești, cu cifre arabe și epitafuri italice. Minerva nu considera că înțelege realitatea mai bine ca orice alt om, însă îi era limpede că acești oameni, ori cei dinaintea lor nu înțelegeau viața, funcționau psihic după binomul tragedie/comedie pe care îl condimentau cu dramă și atât. Miracolul, misterul, Cuvântul și Tăcerea erau departe de ei. Viața îi era o
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Posteaza comentariu