Noi doi şi ultima noapte de iarnă

Autor : Maria Calinescu
Maria Calinescu
1.070 Vizualizari
O zi de iarnă, o zi de iarnă ca-n poveşti, căci ningea întruna încă de pe la prânz. Era sâmbătă, se înserase, iar iarna parcă era mai hotărâtă ca oricând să-şi arate măiestria.Totul era alb, iar cuşma iernii era magnifică. Privind feeria albă de afară, un dor nebun de a respira iarna în toată splendoarea ei, a pus stăpanire pe toată fiinţa mea. Am alergat ca un copil, căruia ii era temă de un refuz, la cel care era totul pentru mine, soţul meu, Doru, să-l rog, să mergem la plimbare. Nu am fost refuzată şi cu mare grabă ne-am pomenit pe stradă, strada plină de mister. Mergeam mână-n mână.
Era o noapte atât de frumoasă, atât de albă, atât de multă linişte, iar strada era pustie, ca şi cum toţi oamenii hotărâseră, să lase noaptea aceea atât de minunată, numai pentru noi. Linişte în aer, linişte în jurul nostru, linişte în sufletele noastre. Linişte şi alb! Mergeam agale, inspiram adânc parcă vrând, să înghiţim albul zăpezii, liniştea iernii, să ne ajungă toată viaţa.
Nu vorbeam, mergeam tăcuţi. Liniştea iernii ne ingheţase parcă şi cuvintele. Ne priveam îndelung, iar privirile noastre spuneau mai mult decât o mie de cuvinte. Simţeam căldura mâinilor, ce parcă îşi aminteau un legământ. Nu! nu l-au uitat şi nu-l vor uita niciodată…
Cerul era alb ca de vată. Cerul luminat de un candelabru nevăzut, cernea necontenit fulgii mari, vrând parcă să fie în ton cu viaţa noastră. Da! Era albă, frumoasă şi liniştită. Era atâta alb şi căldură în inimile noastre, încât visele viitorului nu puteau fi decât albe şi frumoase. Aşa gândeam atunci. De atâta fericire am întins palmele, să prind fulgii care cădeau fără zăgaz, plutind uşor ca fluturii de noapte. Am prins câţiva şi am închis pumnii. Când i-am deschis totul era prefăcut în lacrimi. De ce oare? Aveam, să înţeleg mult mai tarziu semnificaţia a ceea ce se întâmplă în ordinea firii.
Strada era numai a noastră, paşii îi încetineam din ce în ce mai mult de teamă, să nu se sfârşeacă plimbarea, să nu se sfârşeacş seara de vis.
Am tresărit plăcut surprinşi de prezenţa a doi bătrânei, care contrar frigului şi a ninsorii, stăteau pe o bancă pe marginea aleii. Stăteau unul lângă altul şi vorbeau în şoapta, vrând parcă, să nu tulbure liniştea nopţii de iarnă, o iarnă ca-n basme.
Privindu-i cu drag am înţeles că, încă se iubeau, că viaţa lor fusese frumoasă, erau totul unul pentru altul. Nostalgia anilor ce-aveau să vină m-a făcut, să rostesc primele cuvinte din seara aceea:
-Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi noi vom veni aici pe banca aceasta?
Chiar dacă eu am rupt tăcerea, el nu mi-a raspuns, m-a privit lung, cu toată gingăşia în privirea care spunea totul, a zâmbit luându-mă de umeri şi strângându-mă lângă el, parcă a teamă. A continuat sa tacă. Nu am înţeles semnificaţia tăcerii lui, a zâmbetului blajin dar trist, lipsit de speranţă. Aveam să-l înţeleg mult mai tarziu. Am tăcut şi eu. Am mers mai departe, străpungând năframa deasă a fulgilor care semăna cu o ploaie de stele.Păstrăm tăcerea, numai căldura mâinilor noastre vorbea de ceea ce aveam în sufletele noastre. Multă, multă iubire, o iubire ce nu avea să se sfârsească niciodată. Sigur aşa gândeam amândoi.
Ca şi cum ne-am fi propus să ne întâlnim cu două generaţii, în faţa unui magazin cu geamurile luminate, doi părinţi, cu o fetiţă şi un băiţel, se jucau de zor făcând bulgări de zăpadă. Râsul cristalin al copiilor răsuna ca un clinchet de zurgălăi, tulburând monotonia străzii. Ne-am oprit în loc, să ne bucurăm de o asemenea privelişte. Întodeauna am iubit copiii. Bucuria lor a pătruns repede în fiinţa noastră, amintindu-ne de copiii noştri, acum mari, plecaţi departe. Oricât de depart e
1 2
Posteaza comentariu
Creatii ale aceluiasi autor
Sponsori