Străine..

Străine, ce mai faci? Iubești alte inimi, le înflorești?
Știi, iartă-mi impolitetea; câteva experiențe mici te-au schimbat și vindecat.
N-am mai vorbit; de-un timp, ți-am uitat vocea.

Câteva amintiri, cu ale mele amintiri, cred, se vor conecta,
Și cu ale mele vene ce se tot pierdeau prin ale tale.
Ții minte câteva priviri aruncate adesea?
Acum râd, am schimbat povestea, deși se pare că din geana mea stângă cade
o mică lacrimă numită „Tristețea.”

Străine, de azi, nu te mai simt,
Iată acum afară este ploaie şi vânt,
Mă duc să-mi șoptească stropii,
De ce ne-am… și de ce nu? Orgoliul a câștigat.
Am sufocat povestea, în propriul meu suflet ce stă urlând,
Deși a mai înecat în ea un al tău ultim cuvânt.

Străine, poate cândva,
Te-oi avea în față.
Eu schimbată, tu schimbat,
Doar că amintirile din mine le-am strâns toate, și-au plecat.

Am o pisică cenușie, poate o vei cunoaște;
Știe și ea că sunt încă amăgită, cine știe?
Așa sper ca speranța legată de noi să o găsești în altcineva,
În alții ochi, care se pierd prin mulțime goi.

Și sper să dai de alte orizonturi,
Poate dai de fluturii mei, pierduți printre clădiri,
Ce sunt flori și lacrimi, absorbite de același suspin.