Corabia nebunilor

Plutește,
Iar prin vele nebunii se ascund
De ochi ce-n veșnicie aruncă raze reci
Din arcuri zămislite
În haosul profund
Prin îndoirea-n jarul
A mii și mii de veci.

Atârnă
De-o frânghie, c-un rictus fericit,
Eroul din Ithaca ce s-ar fi vrut ‘napoi
La buna Penenelopă,
Dar pieptu-i dezvelit
Arată ascuțimea
Suveicii de război.

Nebunii
De prin valuri, mai strigă-n cer, la sfinți,
Că-s bonaparți și hitleri, adami, vestiții regi,
Vlăstarii-acelor îngeri
Căzuți, dar mai cuminți
Decât plutind pe ceruri
Cu mințile întregi.

La cârmă,
Cu privirea proptită în stihii,
Se-ncruntă și se-ndeamnă prin valuri ca un zeu
Un muritor ce-așteaptă
Ca lumea celor vii
Să-ngăduie nebunii
Cu căpitanul … eu.