Furnicături

Autor : Daniel Visan-Dimitriu
Daniel Visan-Dimitriu
13 Vizualizari
Sunt zile când se-ntâmplă să fiu trist
Și vreau de toate să mă-ndepărtez,
Să-mi fac amestecuri de alchimist
Din ce a fost cu înspre ce cutez.

Îmi place-atunci să merg în sus, pe munți,
Cu cortul și-alimentele-n rucsac,
Să trec un râu de munte peste punți,
Și să îi dau tribut, de griji, un sac.

La marginea pădurii, într-un cort,
Privind spre nori ce merg pe cer grăbiți,
Mă odihnesc puțin după efort,
Și-închid, o clipă, ochii obosiți.

E cald, e bine, o cafea, un foc...
Îmi iau bidonul, merg spre un izvor
Pe care-l știu aproape, într-un loc
Cum nu se poate mai îmbietor.

Desculț, prin iarbă, după câțiva pași,
Aud o voce de prin alte vremi
De care sunt și îngerii atrași,
Un cânt din vremea marilor boemi.

Îi văd, în apă, corpu-i strălucind
Sub soarele ce-o scaldă, la zenit,
Ea mă privește languros, zâmbind,
Și mă întâmpină c-un "Bun venit! "

Puțin cam rece-i apa, recunosc,
Dar nu destul de rece ca să-mi sting
Un dor mai vechi, pe care mi-l cunosc
Și care îmi tot crește când o-ating...

Privesc în jur, și totul e la fel,
Furnici îmi par c-aleargă-n lung și lat...
Din iarbă, îmi zâmbește un cercel.
Să fie vis, ori chiar s-a întâmplat?

Din vol. "Gândul pierdut"
Posteaza comentariu
Sponsori