Un dor ce nu mai vine...

Într-un vis uitat în zori, lacrima tăcerii se preface-n ninsoare,
Într-un vis fără urmări, lacrima uitării cade peste noi.
Pe cărări de amintiri, unde umbrele dansează,
Un ecou de dor se pierde, o poveste se visează.

În tărâmul unde timpul își ascunde pașii grei,
Se desprind din suflet flori, ca niște vechi scântei.
Și-n tăcerea ce se lasă, ca un giulgiu de nea,
Se oglindesc chipuri dragi, ce-au fost odată, aș zicea.

Dar visul se destramă, ca o pânză de păianjen,
Și-n lumina dimineții, totul pare un blestem.
Lacrima ce-a înghețat, acum se topește lin,
Lăsând în urmă doar un gol, un dor ce nu mai vine.

Și-n tăcerea ce rămâne, după ce totul a apus,
Se aud șoapte de vânt, ce-aduc un dor de neînțeles.
Un dor de clipe trecute, de zâmbete și de priviri,
Ce-au fost odată, dar acum, sunt doar niște amintiri.

Anton Barbu